Pământeanul și dorul – poem apolinic și dionisiac (1)

SCENA I

Dionysos, intră în scenă cu un car acoperit de flori
Cu vin, fete frumoase și dansatori:

-Eu încurajez sincer orice om
Să simtă pe deplin starea de dor!
Dorul este în fond o stare intermediară…
Iți e dor pentru că vrei să păstrezi vie o amintire sau o grămăjoară.

Eu dau dezlegare la pasiune și la dor
O fac, ei bine, recunosc, cu o doză de umor.
Dorul e o compătimire la ce-ai trăit tu odinioară
Dar atenție tuturor! – dorul totuși deosebește omul muritor de fiară.

Drag muritor, nu fi rușinos, tu fii triumfător!
Să îți tot fie încă dor…
E semn ca iubirea ta
A fost prea lipicioasă,
Prea îmbătătoare
Și prea cărnoasă
Pentru sărmana inimă a lor.

Drag muritor, eu știu, nu e ușor
Să-ți fie numai ție dor.
Dar păstrează dorul binișor
Ține-l undeva într-un cotlon,
Așază-l într-un locușor.

Iar eu îți dau un umăr
Să plângi încetișor.
Și îți aduc aminte
Nimic pe lumea asta
Nu este-ntâmplător.

SCENA II

Intră Apollo, coborând din soare, orbitor,
Înconjurat de muzele ce cântă-n cor:

-Pământene, știi tu oare că să-ți fie dor
Înseamnă să te abandonezi pe tine,
Înseamnă ca tu să te cobori.
Să-ți conectezi sufletul la aparate
Să intri intr-o stare vegetativă voită
În loc să crezi destinul și lucid să pleci mai departe.

Să lași mândria la o parte,
Să uiți ideea de dreptate,
Să te transformi într-un ratat plăpând
Ce se duelează în fiecare zi cu morile de vânt.

Fii rațional, fii ordonat!
Amintește-ți de ce ești tu aici și ce frumos ai evoluat…
Pământeanule, nu da înapoi,
Gândește la rece, nu-ți transforma tu singur soarele-n ploi!

Tu ești centrul tuturor,
Asumă-ți, luptă, spune pe nume lucrurilor
Fii egoist, afirmă-ți individualitatea,
Înalță-te deasupra lor și schimbă-ți singur realitatea.