17

Pe 18, luna asta, am făcut 17 ani :) . Am zis să notez asta aici, cum am făcut-o în fiecare an de la 12 ani încoace.

filosofii din ratb

Astăzi, în autobuz, o tipă la vreo 20 de ani stând pe unul din scaunele acelea perechi din spate, puse vis-a-vis, pe unul din cele 2 locuri în care rămâi 99 la sută din timp blocat dacă e autobuzul plin. Vrea să coboare, evident că nu are cum. În unele autobuze, la unele ore, nu e loc material ca să cobori de pe scaun şi să te dai jos ,,să îţi faci loc” să ajungi la uşi. Ca atare, aşteaptă să se oprească autobuzul, să se deschidă uşile şi, coborând nişte persoane, reuşeşte să se dea jos din autobuz în ultimul moment.

30 de secunde de linişte după care o femeie pe la 50 de ani, din genul acela al mofturoaselor şi veşnic nemulţumitelor femei de pe la 50-70 de ani care pun copiii de clasa întâi cu ghiozdanul mai mare decât ei să se dea de pe locul din autobuz ca să stea ele, deschide gura. Aşteptam să spună ceva de când se uita la mine urât (era genul ăla care se uită la tine urât aşa, fără niciun motiv). 30 de secunde şi aoleu generaţie de copii fără maniere şi fără educaţie, care ştie numai să stea pe telefoane şi atâta, fără viitor, o să ne ducem de râpă.

M-am uitat la ea şi s-a uitat la mine, apoi a oftat dramatic şi, susţinută de vreo 2-3, cu aşa-i doamnă, ce să-i facem şi totul vine din familie. S-a uitat iar la mine, eu m-am uitat senină şi zâmbitoare la ea, căci mă amuza.

Nu cred că e o problemă în special cu generaţia mea, deşi uneori îmi fac cruce de cât de mulţi idioţi există şi sunt sătulă de mediul jegos în care trăiesc. Însă cred că întotdeauna au fost ei şi restul oamenilor. Şi oh lala, de n-ar fi măcar ipocriţi.

aia cu blogul mai traieste

Buni a venit în vizită şi aud cum o aleargă căţeluşa prin casă. Voiam să deschid caietul de chimie când mi-am amintit de Oli, pe care am cunoscut-o acum 2 zile pe holul liceului şi care m-a întrebat dacă nu sunt eu Mălina cea cu blogul ăla.

Ăăăăă… da… m-am dezmeticit să spun, roşie toată la faţă după antrenamentul intens al neuronilor de la testul fantastic de la chimie, de dinainte.

N-am murit, nu am rămas fără inspiraţie, nici n-am renunţat la blog. Am scris între timp lucruşoare ce nu vor fi publicate şi am început să scriu într-un alt fel, nu aşa cum obişnuiam înainte.

Simt că am trecut la alt nivel, că am urcat câteva trepte, şi nu mă refer aici la calitatea nu tocmai extraordinară a textului. Doar că am început să simt ceea ce scriu şi viceversa şi e… altceva. :)

am un cutulache!

Mi-am dorit de când eram mică un câine. Mult de tot.

Şi pentru cine nu ştie încă, am o minunăţie de puiuţă de Beagle ce îmi aleargă cu viteză super-sonică prin casă de vreo lună. Cum? Dacă aş spune că vara asta planetele Sistemului meu solar s-au aliniat, nu m-aţi crede. Dar mi-am găsit Soarele (ori m-a găsit el pe mine, nu ştiu :) ) şi s-au aliniat singurele, datorită lui.

Iar pe lângă toate lucrurile minunate ce mi s-au întâmplat şi mi se întâmplă de când l-am întâlnit, într-o dimineaţa am apărut la uşă cu căţeluşa noastră într-o cutie de a lui de pantofi.

Îmi miaună ca o pisică acum în braţe că nu îi dau atenţie. Sau poate îi e dor de el, aşa cum îmi este şi mie.

ire

frigut

Astăzi te-am căutat prin ploaie în locul în care ne-am sărutat nebuneşte cândva. Te-am căutat în ploaie, mă gândeam că vântul ăsta puternic şi furtuna te vor lua cumva pe aripile lor şi te vor aduce lângă mine. Te-am căutat pe străzi, te-am căutat în staţia de 385, apoi în scara blocului meu, unde pisicile grăsune se plimbau cândva în voie, atunci când era vară şi cald. Te-am căutat în camera mea, te-am căutat prin bucătăria mea, poate erai pe aici încercând să găteşti nişte paste.

Şi poate ar trebui să îmi scriu la franceză, dar eu scriu despre tine şi beau ceaiul negru pe care l-am ales cândva undeva împreună şi stau la masa din bucătărie. Şi poate ar trebui să scriu la franceză şi la altele şi să citesc şi să mă uit la filme şi poate să mănânc ceva, ca să treacă timpul mai repede. Dar eu scriu despre tine.:)