Ce faci

Cand de dimineata ma intrebi ‘ce faci?’
Nu cred ca stii de fapt ce faci;
Indrepti si-o zi de luni, chiar si o zi de luni ploioasa
Cand imi urezi o zi frumoasa.

Cand la amiaza ma intrebi ‘ce faci?’
Nu cred ca stii de fapt ce faci;
Ma mai prinzi intr-o intalnire
Si printre corporatisti tampiti
Zambesc tamp a fericire?

Cand seara ma intrebi ‘ce faci?’
Nu cred ca stii de fapt ce faci;
Imi umpli ziua plina de dor
Si voi avea un somn usor.

De ce ne nastem si murim

Incerc sa inteleg de ce ne nastem si murim.

Ei spun ca-i o iluzie tot
ce nu vedem
In clipele in ce clipim.

Iar ei mai spun despre divin
Ca n-ar aduce decat chin,
Ca pentru sufletul etern
Un zeu e-n plus si e peren.

Iar cativa alti mai spun
despre dorinta:
Perturbator de flux,
Instigator de suferinta;
Raspunzator de Vidul din constiinta.
Ca ar provoca pasiuni,
Ca ar tulbura viziuni,
Si-ar aduce-n piept amaraciuni.

Dar mie chiar mi-e greu sa accept
Ca totu-ar fi in jur deja oranduit si drept.

Asa ca ma gandesc la ce mai stiu si-am invatat
Mie mi-a spus bunica sa-mi fie frica de pacat,
Sa-mi fie frica de pacat!
Ca altfel, dupa un pacat
Crestinul ar ajunge-n Iad.

Nu stiu. Dar ma gandesc,
de-am fi salvati
Poate Salvarea nu e departe
Sa vina, sa vina de unde poate!
Din cosmos si de pe Marte.
Dar pana cand aceasta vine
Omule, tu-o astepti
Sacralizand bovine,
Ucigas las!
visand la Raiul cu virgine.

Te nasti si mori;
Te nasti si mori si este bine.

O usa din perete nu se face

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Mai intai, am vrut sa te sarut
Mi-ai spus ca e tarziu si e timpul sa ma culc.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Apoi am zis sa ne plimbam cu barca sub apus
Tu din romantic ai devenit practic si-ai ras.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Obisnuiam sa tac si sa astept
Dar tu nu ‘da’ si ma durea in piept.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
N-am vrut sa risc si sa-ti descriu
Cum te-ntorceai cu spatele si ma manca de viu.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Si-am asteptat, dar ai durat…
M-am enervat!, si am plecat.

17 ianuarie 2018

Ce e in neregula sa fii singur

Mai ies din cand in cand la narghilea eu cu mine, ca fumand imi scot fumurile din cap si imi zic ca gandesc mai limpede privand creierul de oxigen.

Ma intreb totusi de ce mereu ma intreaba chelnerul daca mai astept pe cineva. Sau de ce, dupa ceva minute, de la mesele vecine cate un mascul se teleporteaza in fata mea, salvarea pe un cal alb, intrebandu-ma daca nu poate sa ia un loc langa mine. Pentru ca daca esti singur, esti, desigur, la ananghie… Iar mai ales ca tanara domnita, neinsotita, fara partener sau prietena, e si mai crunt… caci in singuratate confortabila nu poti fi si probabil tu ai iesit la agatat.

Relatia mea cu singuratatea este ciudata. Locuiesc singura de 2 ani pentru ca e liniste cand esti cu tine. Imi place ca acasa sa fie un refugiu al haosului si cred ca in 2 ani de cand locuiesc singura am avut maxim 4 musafiri, prieteni care puteau sa imi deranjeze linistea cand linistea era prea adanca.

As clasifica singuratatea ‘garsoniera’ ca o nevoie pentru liniste, iar singuratatea din casa mea tine de intimitate si relaxare proprie si e o alegere care imi da voie sa meditez si sa ma incarc dupa o saptamana lucratoare petrecuta in compania oamenilor non-stop.

Singuratatatii ‘garsoniera’ i se dubleaza nevoia de refugiu si din spatiul virtual. Ideea ca tu poti fi contactat 24/7 oricand si ca esti acolo, disponibil, ca trebuie sa raspunzi, ca altfel esti o persoana naspa, mi se pare un altfel de tip de presiune care face din singuratate o scapare.
‘Ce faci’-ul la care nu ai ce raspunde pentru ca nu se intampla nimic de fapt cu vietile noastre de cand am vorbit ultima oara, la care ajungi sa dai cu ‘seen’ la vreo saptamana dupa ce l-ai primit, ca mai apoi sa zici ca iti pare rau, si sa inventezi o scuza care sa suplineasca scarba din realizarea ca nu s-a intamplat nimic interesant cu tine de cand ati vorbit ultima data si probabil ca nici nu se va intampla.

Mai exista singuratatea nascuta din dorinta si neimplinire a dorintelor. Aici intra dorinta romantica si nu numai, dar despre asta voi scrie altcandva.

Totusi, daca o persoana spune ca e okei cu singuratatea, si o spune cu mandrie pe social media si pe bloguri, e clar ca experimenteaza un anumit disconfort si ca de fapt tot are nevoie sa primeasca acceptare si atentie si sa se simta parte a unui grup, cumva.

Cum certitudinea nu te pune la stres si rufe la spalat duminica

In incercarea mea de a descalci haosul si a-mi raspunde la multele intrebari din cap, am studiat in ultima vreme si inca studiez cateva idei, iar un autor de idei cu care rezoneaza mintea mea de astazi (dar nu stiu daca si de maine) este un francez care a trait undeva pe la 1700 in Epoca Luminilor, cunoscut sub pseudonimul Voltaire.

M-a amuzat faptul ca si el a studiat la Drept si apoi s-a apucat de scris, 300 de ani mai tarziu incerc si eu, el a si ajuns la inchisoare pentru ce scria, eu ii promit mamei sa stea linistita ca nu voi fi atat de radicala si excentrica.

Deocamdata.

In fine, una dintre ideile lui misto este ca indoiala nu e o stare placuta, dar certitudinea e ceva absurd. (‘Le doute n’est pas une condition agréable, mais la certitude est absurde.’)

Certitudinea se refera la adevarurile ‘absolute’ promovate spre exemplu ca faci pacate ca pui haine la spalat duminica (Biserica), sau ca fiecare copil trebuie sa ia note cat mai mari ca sa aiba succes in viata (pentru ca asa se prinde drag de cunoastere intr-o meritocratie wannabe dementa).
Neurmand ce e dat, imagineaza-ti stresul de a lua decizii si a infrunta necunoscutul si riscurile lui…
In plus, ti-e mai usor sa stii ca sambata e zi de spalat si nu duminica, caci sa nu uitam ca obiceiul este firul conducator al vietii omului cum zice Hume (idee despre care cred ca voi scrie altcandva).

Ca argumente, Voltaire ajunge la concluzia asta prin faptul ca doar putine adevaruri matematice si logice raman in picioare, pe cand istoria si stiinta demonstreaza ca adevarurile se schimba de-a lungul timpului. Apoi, toate ‘adevarurile’ pe care le stim sunt chestiuni de recurgitat care ne-au fost bagate in cap crescand si evoluand in societate, deci sunt subiective si diferite de la societate la alta. Practic, continua ideea lui Aristotel ‘tabula rasa’, copilul se naste fara sa cunoasca nimic, si ii sustine argumentul lui John Locke ca doar prin experienta senzoriala poti cunoaste ceva cu adevarat despre lume.

In sfarsit, Voltaire sugereaza ca trebuie sa te desprinzi de ideile astea, sa te scuturi, si sa gandesti pentru tine putin.
El zice ca e okei sa accepti ca nu stii, chiar daca nu e chiar minunata senzatia de confuzie, decat sa zici ca stii dar ce stii sa fie numai o varianta a lucrurilor si nu e varianta gandita de tine.

Sa incerci sa gandesti pentru tine, sa iti asumi ca stii ca nu stii nimic (concluzie atribuita lui Socrate), suna teribil de romantic, nu? Daca iti place bezna, absolut.