Antrenament

Observ că mulți oameni încearcă să uite
Amintiri frumoase și mărunte
Pentru că-n prezent
Din lipsă de ceva, ele creează inconvenient.

Mi-aș dori să fi găsit vreun epitet
Dar cel mai simplu, scurt și la obiect
Este să spun despre tine
Că nu ești un regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Omului îi trebuie antrenament
Să învețe să (se) accepte, să trăiască fără vreun regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Ai fost primăvara mea
Într-o iarnă ridicol de lungă, de rece și de grea.

Apărători

Refuz să port cotiere și genunchiere
Și cască de protecție atunci când iubesc;
Prefer să cad, să mă rup și rostogolesc
Decât precaută, să semi-trăiesc.

Acomodarea în mine

Te-ai uitat vreodată în oglindă
Și nu te-ai regăsit?
Vreau să zic, te uiți poate și-n poze și vezi un chip
Care nu poate fi tu, căci tu te simți diferit…
Ce e-năuntrul tău parcă e din altceva croitorit.

Cum ar veni, nu mă simt o tipă blondă, cu părul răvășit.
Nu mă regăsesc în ochii maronii, în nasul borcănat
Și deși îmi iubesc corpul, ideea de curbat
Parcă nu sunt eu, cea din oglindă, nu este eul bine conturat.

Nu este totuși problematic, vorbim doar de un ambalaj
Pentru primordialul meu mediu social – pur camuflaj.
Totuși, nu pot să nu mă-ntreb
Cum m-aș fi văzut de fapt când m-aș fi căutat vizual
Dar gestul în sine de a mă imagina pe mine este prea narcisistic și neconvențional..
chiar și pentru mine, eu, mine, eu!

Trupul e o chestiune așa de provizorie, trecătoare
Chiar nu mă miră că nu găsesc în el vreun soi de acomodare.

Fenomenologie

Îmi e bine.
Am o perioadă bună.
Dar mă simt în derivă, fără niciun Dumnezeu…
Nu erai o destinație,
Ci de fapt, o călătorie-n timp și spațiu
Spre un alt eu.

Recurs

Sunt judecător și avocat
Și martor și inculpat
În procesele mele de conștiință.
 
În ceea ce privește capetele de acuzare –
Roasă, mușcată de remușcare –
Mă acuz, mă scuz de sabotaj rațional și trădare.
 
Stau mută la început, pentru o vreme, în fața mea.
Și refuz să pledez vinovată
Dar stând…
în tăcerea asta seacă, incorectă și neadevărată,
Eu sunt călău…
Eu sunt de mine însămi torturată. 
 
Trebuie să nu-mi mai fie frică, să am pentru mine glas
și fac un pas:
Pledez  …
E timpul să fiu judecată.
 
Trec ore, zile, săptămâni
Trec luni.
În apărare, până acum 
M-am aparat c-am fost și o să tot fim carne de tun
Că toți suntem nefericiți cumva, și goi oricum
Că El sau Ei n-au scris în stele și de mine,
Că răul asta nu e rău și mie de fapt mi-este bine.
 
Pe când în acuzare urmăream încrâncenată
Trebuie să fie mai mult de atât, se poate să-mi fie inima-împăcată
Să fiu altceva, să caut calea interzisă, 
Să recreez un destin, 
Să îl iau la re-scris
Cu scopul îndrăzneț de-a transforma în viu ceva dat să fie stins. 
 
Au trecut ore, zile, săptămâni,
Au trecut luni…
Sunt judecător și avocat
Și martor și inculpat
În procesele mele de conștiință.
Îmi jur și încerc să mă conving 
Că n-am vreun vis mai mult de atât,
Că n-am nicio dorință.
 
Dar eu mă mint pe mine însămi 
Și asta este rea-credință.