Plapuma de nea.

Vreau sa ma trezesc in zapada proaspat ninsa. Sa adorm pe iarba vara. Si sa deschid ochii inconjurata de nea. Dar sa nu-mi fie frig. Nu. Si sa pot sa fac ingerasi de zapada. Si un om de zapada. Si sa ii pun nasturi, ochisori de sticla, un morcov mare si portocaliu pe post de nas si o oala de a mamei pe post de palarie. Si ii pun la gat un fular roz de-al meu. Ca sa nu ii fie frig.Iar pe cer sa fie un curcubeu si sa apuna soarele. Si sa apara cand apune soarele un castel mare mare mare de zapada. Frumos. Impresionant. Care te lasa cand il vezi fara cuvinte. Si sa aiba un infinit de camere. Cam cati fulgi de nea are o ninsoare strasnica de iarna. De zi si noapte. Si peretii fiecarei camere sa aiba gust bun. O aroma de inghetata delicioasa! Si sa stau pe un fotoliu mare si moale de omat pe care sa stau cat ciupesc cu o lingurita din peretele meu de-a dreptul yuuuumy! Si sa imi impart castelul cu toti copii din lume. Sa aiba si ei putin din bucuria mea. Si sa am o caleasca…ba nu una…ci foaaarte multe trase de lupisori blanzi si vorbareti care sa plimbe toooti copii prin infinita curte a castelului. Si sa fie si un patinoar. Mare…Si sa fie multa bucurie.

Vals nesfarsit


Toate visele mele plutesc usor, din camera mea spre infinitul cer. Ca niste petale de flori. Care nu ating asfaltul rece. Ca intr-un dans. Si din cand in cand ele parasesc acest vals nesfarsit. Implinindu-se. Si cat esti copil, asa ca mine, iti spun clar: ca in camera ta vor exista mereu un milion de vise ce asteapta sa fie implinite. Si usor. Usor. Usor…se implinesc. Cate o petala se ofileste si cade. Dar apar altele si altele si altele…cel putin cand esti asa ca mine. Si traiesti orice intamplare ca un vis frumos. Si zambesti cand e soare. Dar si cand ploua. Si cand e frig. Si cand e cald. Si orice vis isi are implinire.

Raza de soare.


E cald. E frumos. La miezul zilei e inca vara. Nu este frigul strasnic la care ma asteptam sa fie acum, in noiembrie. Dar o sa vina…si relativ sunt bucuroasa de trecerea timpului. Ca in noiembrie este ziua mea. O zi de toamna tarzie. Fara frunza, fara soare, fara culoare…cu nori plumburii, cu ploaie dar cu muuulte cadouri! Si ma gandesc asa…cu o oarecare nostalgie trecatoare ca acum 13 ani am vazut lumea prima data. In acelasi mod in care o vad acum. In toamna tarzie…

Emotie.


Nu stiu cum reusesc sa ma simt bine, in ciuda vremii de afara. Poate imi creaza o stare buna ceaiul fierbinte de mere si cartea care o citesc. Simt o caldura interioara care imi invaluie tot corpul. Poate e emotia paginii urmatoare, aroma ceaiului dulceaga sau sentimenul care imi tot spune ca maine va fi frumos. Ca maine va fi din nou vara. Mirosul de mere creaza, in camera, un miros familiar…iarasi ma trezesc visand ca sunt pe plaja. Si iarasi aud valurile marii care se sparg pe nisipul auriu. Ma opresc din citit. Nu ma mai pot concentra. Deja sunt prea departe…pe plaja. Cum eram la mare… Cu ceaiul in mana. Si privesc marea linistita. Albastra. Pura. Si soarele. Ma invaluie cu raze. Si ma incalzeste. Ma face sa uit de frig. De urat. De intuneric. Toate din cauza unui ceai…Dar se termina ceaiul…ma trezesc din visare. Revin la carte. Dar ma duc inainte sa imi fac iarasi un ceai bun…

Ploua.

Afara ploua. E trist. Lipseste soarele. Lipseste caldura. Lipseste vara. E frig. E intunecat. E urat. Nu-mi place. Ce n-as da sa pot sa alung norii astia de pe cer cu un zambet. Si sa aduc soarele. Sau cu o privire calda sa mai adaug cateva grade…ca e prea frig. Si cu o suflare sa usuc toate baltile de apa de pe trotuar. Sa nu am nevoie de umbrela. Ca imi place mai mult fara. Sa raman in jeansi si in tricou. Ce altceva? Nu vreau alte haine in plus! Vreau sa dispara vremea de azi. Sa nu mai fi asa de urat niciodata. Sa nu cada frunzele. Sa ramana astea care au mai ramas. Si aleile sa fie tot asa…cu frunze uscate care sa faca un zgomot placut cand calci pe ele. Nu vreau noroi. Cui ii place? Vreau sa ramana totul asa…cum e in sufletul meu…vesnic vara.