Impression, soleil levant şi nu Marina

Childrens-Afternoon-At-Wargemont-Aka-Marguerite--Lucie-And-Marthe-Barard

-Serviţi un ceai? Poate o cafea?
-Nu, nu, vă mulţumesc. E în regulă.

Menajera tuciurie se uită la mine studiidu-mi vestimentaţia atent. Încearcă să îşi dea seama cu cine are de-a face. Mă îmbracasem cu grijă astăzi, căutasem vreo 2 ore prin dulapul ăla plin de molii rochia pe care am învelit-o în ciolofanul cu care trebuia să îmi împachetez sandvişurile. O rolă întreagă de ciolofan s-a dus pentru moliile astea tâmpite. După asta, nu am mai avut cu ce să împachetez sandvişurile, iar apoi a fost şi mai naşpa că nu am mai avut nici sandvişuri. Pentru o femeie trecută de prima tinereţe, care ar fi trebuit să facă cumva să aibă o oareşicare stabilitate financiară prin muncă ori printr-un jackpot arăbesc (şi de ce nu? mergea să fie de oricare naţie, bani să aibă)… eh… pentru o femeie trecută de prima tinereţe, eu o duc cam nasol. Nu tu copil, nu tu soţ, nici bani de sandvişuri măcar. Adevărul e că mi-e cam foame dacă mă gândesc acum. Aşa îmi trebuie. Nu mai ţin minte de ce am vrut să fiu profesoară, probabil visam să inspir minţi tinere. Pe dracu, în schimb m-au inspirat ele pe mine. Mama mi-a zis să mă fac actriţă că eram frumuşică. Dar nu, eu am continuat cu ideea mea prostească să mă fac profesoară. Direct proporţională treaba: aşa salariu, aşa copii netoţi.

Mă ia frigul şi mă ridic să mă plimb prin camera de aşteptare. Cine mai are cameră de aşteptare în vremurile astea? Mă simt ca într-un roman de ăla prost şi parcă văd că mă trezesc mare moştenitoare a domnului T.. Bine bine, nu chiar aşa, da’ cu ceva tot mă scot eu, sper numai să fie de ajuns ca să îmi fac bagajele şi să mă car pe undeva, departe de cocina asta.
-Doamna T. vă poate primi în câteva minute. Sigur nu doriţi să serviţi nimic?
-Sigur! Mulţumesc.

Mi-e sete dar nu pot să mai beau nimic în plus, băusem acasă 2 căni de ceai şi o supă la plic să îmi umplu stomacul şi acum simţeam că explodez. Bine bine îţi dai seama că aş fi putut să mă duc la toaleta doamnei T., una din multele pe care le are în căsoaia asta imensă, dar rochiei i se rupsese fermoarul înainte să plec şi a trebuit să îl prind cu nişte ace de siguranţă şi nu pot să risc să se desprindă. Ca să fiu sinceră, setea asta se trage şi de la ţigara bună pe care mi-a adus-o un puşti ieri. Am fumat-o azi dimineaţă că eram toată un car de nervi. Eu îi motivez absenţele, el îmi mai aduce câte un cui din când în când. Nu îi dau numai 10 să nu am eu după probleme cu dependenţa sau altele pe la liceu. E, de parcă la liceu îi pasă cuiva de mine. De fapt nimănui nu îi pasă de mine! Dar nici mie nu îmi pasă de ei.

Tablouri peste tot. Dacă mi-aduc bine aminte, domnul T. era mort după impresionism şi culegea, pe bani grei, orice chestiuţă pictată pe genul ăsta, stil, ce Dumnezeu o fi. N-am înţeles niciodată arta, dar nu-mi pare rău. Îmi pare rău că n-am bani să mă dau iubitoare de artă, să cumpăr tablouri şi să invit cancelaria la dineu în casa mea somptuoasă să se dea intelectuali criticându-le. Să aibă ce bârfi ş-apoi să se auto-compătimească. Săracul domn T…. acum e mort de-a binelea. A fost un om bun, dacă nu era el, ajungeam şi mai rău de-atâta. Dar mi-era şi mie, şi lui, ne era amândurora peste mână ca el să mă ajute mai mult. Povestea mea n-are nici început fericit şi nu cred că se va termina mai fericit decât a început. Şi el a fost personajul episodic care tot apărea cu o oală de aur să mă salveze cu banii lui. Domnul T. a fost Sfânta mea Duminică.

-Haideţi, pe aici, doamna vă aşteaptă în salonaşul de ceai, împreună cu cele mici!
Trec printr-un hol lung cât peronul staţiei de metrou Eroilor, decorat din nou cu tablouri ce par a naibii de scumpe şi vechi. Menajera îmi deschide apoi o uşă pe partea stângă, trecem de alt hol şi mă trezesc în faţă cu pipiţa domnului T., mai tânără cu 5 ani decât mine, şi ciutele ei răsfăţate.
-Te aşteptam, Marinuţă dragă!
,,Marinuţă să îi spui lui…’’ scrâşnesc printre dinţi încercând să îmi menţin calmul necesar conversaţiei următoare şi gândidu-mă că ar fi trebuit să îi fi dat un 10 unui anumit elev.

Să mă ia naiba dacă mai ştiu ce s-a întâmplat după aia, dar îmi aduc aminte ce mi-a zis şi acum stau întinsă în patul ăsta urât mirositor şi-ncerc să-mi dau seama unde dracu sunt…

Published byMălina

Here I pretend I'm a writer.