Iadul e în noi

Mă face să râd faptul că iadul e considerat poveste
Că este o chestiune de după viața pe pământ,
Pentru omul cel normal, un concept ce joacă feste.

Nouă nu ne este dat să înțelegem – ne e dat să credem.
Că iadul este consecință pentru moartea spirituală
Că Dumnezeu plin de dragoste și bun sancționează aproape-orice greșeală
Cu baia veșnică într-un cazan unde bolborosește puțină smoală…

Nu e amuzant să nu simți focul arzând în tine
Și să crezi în mântuire? Ideal ar fi acesta pentru mine!
Să mai crezi că iadul e-undeva departe
Să nu-l simți în tine când te trezești
Și când trăiești, și când te culci noapte de noapte?

Cum te arde-n interior și te preface în cenușă
Cum suge naivitatea din tine otrăvind ca o căpușă.

De-ar exista înafara acestui chin salvare
Aș milita și m-aș căi pentru iertare!
Dar nu există, pentru că un Dumnezeu atot-puternic n-ar vrea omul prost,
Și neantul nu mă convinge deocamdată să-mi dea metafizic adăpost.