Elpis din Pantelimon

Speranța e o țigăncușă din Pantelimon
Care se mută și se schimbă în funcție de sezon,
Care mă tot ațâță și mă tot vrăjește,
Și care dezamăgire în viață mie-mi prevestește.

Speranța a fost viclenușă și în Parthenon;
Nu degeaba au închis-o grecii în cutie și i-au pus zăvor.
Din cutia Pandorei, răul cel mai rău,
Cu flori și fantezie îl aruncă pe cutezător în hău.

Speranța, țigancă jucăușă,
Ce ar face din perete ușă,
Bagă bețe în roate oricui:
Și cei nefericiți și cei ferice,
Ea a atins destui!

Pe cei fericiți naivi îi înșală
Făcându-i să nu recunoască bucuria temporară
Și nefericiților le promite o mare
Hrănindu-i o viață întreagă cu zile fără sare.

Cu Speranța nu te înțelegi ușor.
Ea alimentează chinul, ea alimentează dor.
Ea îți promite că pe o culme ceva predestinat te așteaptă
Că tot noroiul și mocirla efemere o să treacă.