Despre Mitul lui Sisif si cumparatul de genti

O capcana din care cred ca am iesit recent, sufocata de aglomeratia din casa si ganduri, sper si imi doresc sa fie consumerismul. Am avut nevoie de vreo 8 luni sa lucrez in advertising si marketing sa invat o chestiune la mintea cocosului: ca foarte putine sunt intr-adevar necesitate. Dar imi scuz intarzierea prin faptul ca zic ca a trebuit sa vad cu ochii mei cum industria in cauza vizeaza insecuritati diverse de ale noastre si cum deloc complicat suntem facuti sa credem ca numai prin posesia anumitor lucruri avem si noi un anumit statut – este in fine, vorba de obsesia de a avea lucruri si doar posesia lor ne lasa sa credem ca ar fi ceva de capul nostru.

Si nu e vorba doar de statut. E vorba de o mangaiere, shoppingul e pistol de apa pentru Vidul despre care am scris zilele trecute. In garsoniera mea condensata, in ziua de salariu, ca sa pot avea si eu o oaresice satisfactie pentru faptul ca am petrecut o luna din viata mea in tabele la calculator, obisnuiam sa sfasii internetul si sa iau la pas magazine in cautare de chestii noi de cumparat: in principiu carpe colorate, genti, pantofi, si ocazional carti cu titlu atractiv pe care nu le voi citi niciodata.

Pe lista erau si planurile de calatorit in stanga si in dreapta dar care necesitau un timp neavut vreodata. Chiar saptamanile trecute m-a intrebat o prietena cum ramane cu Maroc, iar eu i-am raspuns ca e ‘pe lista’, unde ii e locul de vreo jumatate de an si unde probabil ii va mai fi locul inca pe atat cel putin.

In legatura cu timpul si obiectele materiale, am facut recent o alta conexiune neplacuta: noi nu cumparam obiecte cu bani, ci cu timpul nostru. Un exemplu simplu: majoritatea oamenilor muncesc un an intreg pentru o vacanta de 3 saptamani undeva frumos – ca sa nu zic ca multi muncesc ani intregi ca sa isi poata cumpara case si masini in care nu au timp sa doarma sau pe care nu au timp sa le conduca in calatorii mai lungi decat acasa-birou, acasa-mall.

E absurdul vietii totusi si nu cred ca exista vreo solutie la tragicul exemplului meu simplu. Pe de alta parte, ca sa adaptez expresia, tragedia e in ochii privitorului, si poate pentru multi acest destin este chiar fericit.

Cu absurdul nu ma pot lupta, dar ma tenteaza serios sa imi donez dulapul de carpe si dandu-mi aere de geniu wannabe, sa imi cumpar 7 tricouri identice si 7 fuste identice in dulap. Oricat de putin probabil ar suna, totusi am inceput sa ma urmaresc atent si ‘consum’ mai mult produse ce-mi vand amintiri, decat genti roz cu funde pe care nu stiu sa le potrivesc la dungi si altele.

Published byMălina

Here I pretend I'm a writer.