Despre lucrul ce ne coboara cel mai tare

Într-o după-amiază gălăgioasă, întunecată-semn că iarăşi vine potopul peste traficul şi gândurile oraşului, pot spune că mi-a venit şi mie mintea la cap.
Bine bine, ţi-a venit mintea la cap, Mălino, să fii sănătoasă!, dar ce înseamna asta?

Am realizat, într-un moment pentru care şi Confucius ar veni şi m-ar pupa pe frunte, de ce Dumnezeule sunt oamenii aşa proşti, săracii, şi nu îşi dau seama. Bineînţeles, luându-mă pe mine în fruntea lor.
Mi-am făcut o listă în minte şi am stat să mă gândesc vreo 4 ore ce mă face pe mine o fiinţă aşa, departe tare de a-şi folosi cum trebuie capul pe care îl poartă pe umeri. Zic cum trebuie, că ştii şi tu cât îţi foloseşti din creier, bruma aia de procente şoc! de care când ai auzit prima dată ţi-ai ridicat sprânceana în sus şi ai constatat că nu-i a bună.

Din toate, mi s-a părut cel mai tâmpit lucru că uit de la mână până la gură lucruri pe care nu ar trebui să le uit. ‘Nţţ, măi, Mălino, ia lecitină!’. Iau şi lecitină şi nu merge, tot uit. Mă sună mama şi mă întreabă ce am mâncat ieri, stau 2 minute să îmi dau seama ce am mâncat. De astea ca de astea, dar mi-e teamă că voi uita lucruri importante cu timpul, nu cunoştiinţe, ci lucruri ce s-au întâmplat şi ar trebui să nu uit de ele.

Dar tot uit mereu şi când nu merge, mă mai fac uneori că uit şi pân’la urmă mă fraiereşte mintea şi pe mine.
Şi cred că uitarea asta ne trage în jos pe toţi, că s-ar zice că ar trebui să învăţăm din una şi din alta, dar dacă nu mai ştii să-ţi aminteşti, ce concluzii să mai tragi? Aşa că înainte de răi, egoişti, depravaţi, inculţi, înainte de toate naşpa, suntem nişte uituci şi ne trăim că n-avem cum altfel vieţile alzheimerăreşte, până când ne oprim.

Published byMălina

Here I pretend I'm a writer.