Despre de ce nu o să mă mărit şi nici copii n-o să am (2)

-Mitomanii sunt cei care mint mult?
-Întocmai, eu mint de rup.
-Dar mie mi-ai părut sinceră până acum.
-Haide, stai aici. Revin cu un album cu poze să îţi explic.

Bătrâna iese din sufrageria cu miros de naftalină. În casele vechi totul miroase a naftalină. Urăsc mirosul de naftalină. Ar trebui să mă strecor şi să plec de aici, am intrat în casa unei nebune, dar nu o să o fac. Vreau să aflu ce are de zis. Are o casă veche, dărăpănată puţin, cu o grădină plină de copaci bătrâni aşezată pe colţ, la intersecţia străzii Alexandru Roman cu strada Sfântul Ştefan.
,,Nu vreţi să cumpăraţi ceva?’’ mă întreabă. Eu mă apuc să stau de vorbă cu ea şi mă pofteşte apoi în casă, să îmi arate ce vinde. Şi eu intru ca şi cum ar fi ceva normal, cum intru la mine acasă. Trebuia să ajung la cursul de artă dar n-am vrut să plec, eram ca la muzeu.
Deasupra canapelei avea un Grigorescu. Iar candelabrul, covorul şi perdelele bătrânei trebuie să fi costat o pălărie de bani la vremea lor. Un televizor butucănos, de prin anii 90, stătea pornit, cu volumul dat la minim. Şi mai eram şi eu, aşezată pe o canapea prăfuită din piele, căutând probleme cu lumânarea.
Bătrâna se întoarce cu un album şi cu o ditamai cartea în braţe.
-Ia. Sunt scriitoare în timpul liber! Dar nu vrea nimeni să mi-l publice, am lucrat la el mult de tot, dar ţi-am zis, şi norocul meu are o limită. Îmi place să scriu în cafenele goale. Tot Centrul Vechi mă ştie.
Îmi pune cartea în braţe. Era scris de mână, până la ultima pagină. Pe prima pagină scria ,,Jurnalul unei proaste’’ şi dedesubt, ,,de Margareta Stănciulescu’’.

Published byMălina

Here I pretend I'm a writer.