de povestit nepotilor

E al doilea an din 19 în care n-ai sunat să zici ceva, orice.

Mai ţii minte tu oare când ne-am cunoscut ce frumoşi şi fericiţi eram? Ne-am întâlnit întâmplător la alimentară. Eu luăm ţigări, tu suc de portocale. Mi-ai zis să nu mai fumez că îmi face rău. Ţi-am zis că ţigările nu-s pentru mine şi ţi-am urat o zi bună. N-ai răspuns. Cred şi eu, nici eu nu mi-aş fi răspuns.

Apoi ne-am întâlnit într-alt anotimp tot la alimentară. Eu îmi luăm suc de portocale, tu îţi luai suc de portocale. Te-am recunoscut şi ţi-am zâmbit cumva, aşa cum zâmbeşti când vezi un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult timp. Dar tu nu ai zâmbit, i-ai urat vânzătoarei o zi bună şi ai plecat.

Într-altă zi, întâmplător, te-am văzut pe Facebook şi ţi-am dat add. Am început să cercetez pe unde umbli, cu cine, dacă avem prieteni comuni. Prieteni comuni cu mine n-aveai, dar în schimb aveai aceeaşi prietenă din şcoală generală. Mi-am zis să fie sănătoasă, dacă e să fie, nu stau astfel de detalii în calea dragostei. Şi după mi-am schimbat poză de profil cu una în care arăt net superior realităţii înecate şi aia cu fond de ten şi 3 tuburi de rimel.

Am început să îţi dau un like, azi mâine, altul poimâine, unul pe săptămâna până într-o zi când ai zis ceva.

M-ai întrebat ce fac. Ţi-am zis că bine, mulţumesc, tu.

Am aflat că-ţi place hocheiul şi muzica. Mie nu-mi plăceau, dar mă prefăceam interesată.

______________

Le spui tu povestea asta fantastică plozilor lu fii-tu când te-or întreba.

Păcat că trece timpul, erai chiar drăguţel fără burtă şi deloc chel.

Published byMălina

Here I pretend I'm a writer.