Despre mine.

Howdy!

Eu sunt Mălli. Sau Mălina.

M-am născut într-o zi rece de toamnă, pe 18 noiembrie 1996, deci nu am prea mare experienţă de viaţă. Pentru că la 13 ani nu cunosc încă nimic din lumea asta mare ce mi se desfăşoară zilnic prin faţa ochilor. Îmi place să cred că am o gândire optimistă. Încerc să văd mereu partea plină a paharului, în ciuda faptului că uneori se mai întâlnesc şi pahare ”goale”.  Îmi place să cunosc oameni noi, să leg prietenii, să comunic. Nu îmi place să mă complic inutil, însă am curajul să încerc ”imposibilul” oricare ar fi acela. Îmi place să cred că sunt o fire mai calmă. Îmi place să citesc şi să scriu şi în mare parte cu asta îmi ocup timpul liber. Şi îmi mai place să învăţ lucruri pe care nu le ştiam până acum, lucruri interesante.

În general ascult muzică un piculeţ mai veche, pentru că muzica de la ora actuală nu mi se potriveşte deloc. Sunt o mare fană Metallica, AC/DC, Nirvana, Beatles, Guns’n roses, Scorpions şi Nightwish, de unde şi pasiunea mea legată de cântatul la chitară.

Când lucrurile nu merg aşa cum mi-aş dori, sunt supărată sau pur şi simplu am nevoie de un moment de relaxare, mă ”năpustesc” asupra colecţiei mele cu ceaiuri. Pentru că pur şi simplu ador să beau o cană cu ceai bun.

Mi-aş dori să citesc cele mai frumoase cărţi din lume, să număr toate stelele de pe cer, să călătoresc prin toată lumea şi să rămân cu sufletul de copil.  Mi-aş dori să nu existe ură, duşmănie, invidie, foamete, război. Dar uneori nu tot ce ne dorim se poate împlini aşa, într-o clipită, decât dacă voi găsi vreodată vreo lampă fermecată în care se află un duh fermecat sau să pescuiesc peştişorul de aur.

Nu ştiu şi nici nu îmi place să mă descriu. Tot ce am scris am scris pentru voi, ca să vă faceţi o idee în legătură cu această ”misterioasă” Mălli :) !

Să nu uuuuuit. Mă găsiţi la adresa de mail malli.mallina@yahoo.com şi într-un hamac, pe mess, ce-i drept mai rar, la malli.mallina.

Nu ştiu dacă e nevoie să îmi pun vreo poză cu mine.

-Am actualizat ”Cine este Mălli?”-

Cum să cultivi singur roşii?

Lumea spune că legumele au întotdeauna un gust mai bun când le-ai crescut cu mâna ta. Încearcă să creşti nişte delicioase roşii pitice. Momentul cel mai potrivit al anului este sfârştiul lui aprilie, după ce a trecut iarna.

1. Poţi cumpăra seminţe de roşii la plic. Sau poţi să scoţi seminţele de la o roşie pe care ai servit-o la masă. Clăteşte-le bine cu apă şi lasă-le să se usuce.

2. Umple nişte pahare goale de iaurt cu nişte pământ de flori. Pune o sămânţă de roşie în mijlocul fiecărui pahar şi îndeas-o la mică adâncime în pământ. Stropeşte uşor pământul.

3. Lipeşte câte o etichetă, scrisă clar, pe fiecare pahar şi pune-le pe un pervaz pe care bate soarele. Verifică-le în fiecare zi, udându-le cât ai nevoie pentru ca pământul să fie întotdeauna umed când îl atingi cu degetele. Dar nu le îneca, udându-le prea mult. După vreo săptămână, ar trebui să vezi apărând un firişor verde.

4. După vreo 4 săptămâni, ar trebui să ai nişte plăntuţe mici. Scoate-le cu mare grijă din pahar, încercând să nu le rupi şi să păstrezi cât mai multe rădăcini. Transferă-le în ghivece mari, umplute cu pământ de flori, fixându-le cu grijă în mijlocul lor.

5. Continuă să le verifici şi să le uzi zilnic. După alte câteva săptămâni, ar trebui să apară primele flori. Când se vor scutura, vor lăsa în urmă câteva roşii mici şi verzi.

6. Când roşiile tale devin de un roşu strălucitor şi moi la pipăit, înseamnă că sunt coapte şi bune de cules, dar mai ales de mâncat!

Din ”Cartea fetelor: Cum să fii cea mai bună în toate”. Ideea mi-a venit răsfoind blogul Tomatei cu scufiţă. Repede repejor m-am dus să caut cartea asta, pe care am citit-o acum câţiva ani.  Mi-am amintit că era ceva acolo, referitor la roşii. Eu am plecat la cultivat roşii! Vă urez spor la treaba, e timpul să mâncăm şi noi ceva sănătos :) !

Little miss shy

Este timiditatea un lucru bun sau rău?

Mi-e frică uneori că sunt prea timidă, mi-e frică uneori că NU sunt destul de timidă… Timizii ăştia, pe cuvântul meu, sunt aşa de… dificili şi deosebiţi? Da, deosebiţi în felul lor…

Da, uneori sunt prea timidă… daaar, niciodată nu am fost tipul fetiţei retrase, care preferă să stea în colţişorul ei şi să nu dialogheze cu nimeni. Recunosc: roşesc… da, o altă trăsătură de a timizilor: mereu când vorbeşti cu ei roşesc.

Nu înţeleg oamenii timizi (uneori nu mă înţeleg nici pe mine… dar…). Mi se par aşa, înfricoşaţi de ceilalţi din jurul lor. Oamenii timizi însă mi se par frumoşi pentru că niciodată nu rănesc pe nimeni, niciodată nu supără pe nimeni, niciodată nu deranjează pe nimeni. Ei sunt acolo, trăiesc tot ce ni se întâmpla nouă, ăstora mai ”vorbăreţi” şi ”curajoşi”, dar doar privindu-ne. Întotdeauna oamenii timizi mi-au inspirat un fel de înţelepciune: felul cum privesc în jurul lor, atenţia lor pentru fiecare lucru mărunt. Dar îmi pare rău de timiditatea lor, pentru că nu se pot bucura de aşa de multe lucruri. Cum am zis, eu ba sunt aşa cum mă întâlniţi mai mereu aici, în grădină, ba sunt ”shy, shy, shy”, când efectiv simt că nu are rost să particip la ceva sau altceva mă intimidează, îmi ia din avântul ăla tipic mie.

Lumea în care trăim este de vină. Ea nu-i acceptă. Pentru că eu cred că oamenii timizi sunt cei mai sensibili dintre noi şi nu sunt  încă pregătiţi să înfrunte lumea asta mare şi uneori aşa de rea.

Cred că oamenii fug prin timiditate de fricile lor bine bine ascunse. Dar nu asta e rezolvarea… nu!

Noi suntem de vină, doar noi! Noi îi facem pe cei mai sensibili din preajma noastră să devină timizi!

Tu ce părere ai? Ai fost vreodată timid sau timidă? Ai trecut peste asta? Cine crezi că greşeşte, noi sau ei?

Live, laugh, love!

Astăzi 2 cititoare mi-au făcut ziua minunată.  Defapt toţi cititorii îmi fac zilnic ziua minunată. Nu mai pomenesc de Grapefruits care luni mi-a făcut ziua supeer! Şi pentru asta vreau azi să fac un soi de ”colaj”, cu cele mai frumoase citate în imagini, special pentru voi, dragii mei cititori :) ! Scuzaţi dezordinea de imagini…

Gata, gata, sunt sigură că v-am plictisit deja! Dragii mei, vă doresc o seară superbăăă! Să nu uit: am văzut ideea asta genială la Alle.

3 tipuri de oameni

Amân de ceva timp să scriu părerea mea despre oameni. Am mai scris aici ce frumoşi sunt oamenii, dar, DAR, nu toţi sunt aşa. Ei bine, oamenii ăia, care nu văd nimic frumos într-o zi, care nu zâmbesc deloc, pentru oamenii ăia regret. Că nu văd totul mai colorat. Că nu îşi fac viaţa mai strălucitoare, mai frumoasă, mai altflel. Îmi pare rău că nu ştiu să aprecieze ce e mai minunat în viaţa asta scurtă. Da, foarte scurtă, nu-ţi ajung nici 100 de ani să vezi toate lucrurile frumoase de pe pământ, să râzi la toate glumele, să asculţi cele mai frumoase melodii, să înveţi să faci orice îţi place, să trăieşti liber, nu tu griji, stres sau altceva. O viaţă ai, trăieşte.

Dacă pentru oamenii -”gri” (da, se potriveşte, că sunt aşa de şterşi) regret, mai ”inventez” încă 2 categorii de oameni, cârcotaşii şi nefericiţi. Oamenii ăia care comentează la tot ce faci tu, te urăsc pentru simplul fapt că eşti fericit în felul tău, că îţi place să trăieşti altfel decât ei.  Oamenii ăia urăcioşi, care îţi fură zâmbetul de pe buze cu o privire de aia plictisită de tot, îi consider un soi de cârcotaşi şi îi văd ca pe nişte elefanţi bătrâni şi sătuli de mâncat…ce mănâncă de obicei elefanţii (na, dilema zilei de azi!). Şi sunt tare nesuferiţi pentru că, ei neavând o viaţă ca a ta, ţin să o comenteze şi să te judece în continuu.

Nefericiţii sunt oamenii care au câte puţin din fiecare tip de oameni de mai sus. Doar că ăştia se plâng în continuu. Insuportabili mai sunt, pe cuvântul meu! Pentru ei… nu există nicio şansă de recuperare.

Tu ce zici? Am dreptate?