783

M-a sunat după ce și-a tras-o cu aia și-a trimis-o acasă la mă-sa.

Îmi zice ‘Ce faci? Pe unde umbli? Nu ești acasă?’.

I-am zis că vin de la serviciu și l-am întrebat dacă vrea ceva de la Mega. Mi-a dictat o listă cu câte vrea.

Da eu nu acasă m-am dus.

În stația de autobuz eram că-s prea proastă ca să și conduc. S-au deschis ușile. Era 783. Alte uși.

Și am luat 783-ul în loc de 335 și m-am dus.

Mirose și aici a transpirație, dar o să coboare ăștia la următoarea și eu o să merg tot înainte.

Auzi? Aud

-Auzi?
-Da, aud.
-Dă-te mai încolo. N-am loc.

Mă lipesc de peretele rece și înjur în gând.

-Crezi că o să mai stăm mult aici așa?
-Mai sunt câteva ore până dimineață…
-Nu, eu zic așa, în general.
-Asta nu știu.

Încep să îmi fac scenarii în cap, când deodată mă trezesc departe de peretele rece, într-un spațiu închis, între niște șipci de lemn mucegăite.

Nasol, am ajuns de unde am plecat. Măcar peretele rece era uscat.

Ava(nt)

Și spui că nu ți-a plăcut cadoul de la mine, mai întâi că era prost împachetat, tu considerând ca neatenția mea la detalii e complementară cu dezinteresul meu pentru astfel de gesturi. După, că nu ți-a plăcut ce era în fapt ascuns sub ambalaj. Îmi pare rău, dar cu banii tăi (căci ai mulți, pentru numele lui Dumnezeu, ți-ai cumpărat o casă victoriană!) puteai să îți iei orice, mai puțin ceva ce ți-ar trebui cu adevărat și nu recunoști, din pricina orgoliului tău. Grimasa ta de dezgust a fost evidentă, Toni, dar eu, în mediocritatea mea, ți-am zâmbit. Mă stânjeneai cu reacția asta de copil răsfățat care era în stare să-l scuipe Moșul gras că nu i-a adus ce voia de Crăciun.

Nu ai avut parte de un tratament special că ai fi fost tu un copil boem, un nostalgic, cum crezi că mai ești. Uneori, disperată că literaturizai viața prea cu foc, că te refugiai în niște idei în care te pierdeai cu totul, te trăgeam înspre mine, înspre mediocritate. Obișnuiai să vii, dar n-ai mai venit. Uneori urlam în marea ta casă victoriană, te făceam în fel și chip. Începeam mai întâi cu faptul că strămoșii tăi au fost naziști și ai niște idei fixe ca ei, ce nu vor mai distruge lumea așa cum o știm, te vor distruge pe tine, cel așa cum te știam. Și te-au distrus, odată cu blândețea, răbdarea și muzica mea. Acum să-ți mai zic că mă lupt cu o migrenă îngrozitoare în timp ce scriu? Nu mai pot merge nici măcar la operă din cauza ta și a amintirilor ce mă bântuie. Meditai ascultându-ți Boleroul în timp ce eu așteptam, ore, zile întregi. Până când nu am mai așteptat.

Bavaria cea boemă te așteaptă. Ești inconsecvent în scris, în acțiuni, în ideile exprimate. Filosofia o fi printre iubirile tale, dar aceasta în mod clar nu te iubește. Nu se prinde de tine cum trebuie și tu orbecăi prin întunericul pasajelor din mintea ta neexplorate, căutând o înălțare.

Ți-am mai zis-o, unde găseai, dacă voiai, soluția înălțării spirituale. Dar nu mă ascultai. Niciodată nu ai făcut-o deși aveai orgoliul apartenenței la o categorie de bărbați superioară.

Acum sunt într-un micuț oraș cochet, la un restaurant care pare să fie mereu aglomerat, noroc cu italiana mea de care râdeai, că mă pot face auzită și înțeleasă să primesc mereu masa pe care o vreau. Iar la masa aia mănânc cel mai bun tiramisu din lume. Bucătarul tău franțuzit n-a făcut în veci, cât am fost pe la tine, așa ceva de bun.

Despre lucrul ce ne coboara cel mai tare

Într-o după-amiază gălăgioasă, întunecată-semn că iarăşi vine potopul peste traficul şi gândurile oraşului, pot spune că mi-a venit şi mie mintea la cap.
Bine bine, ţi-a venit mintea la cap, Mălino, să fii sănătoasă!, dar ce înseamna asta?

Am realizat, într-un moment pentru care şi Confucius ar veni şi m-ar pupa pe frunte, de ce Dumnezeule sunt oamenii aşa proşti, săracii, şi nu îşi dau seama. Bineînţeles, luându-mă pe mine în fruntea lor.
Mi-am făcut o listă în minte şi am stat să mă gândesc vreo 4 ore ce mă face pe mine o fiinţă aşa, departe tare de a-şi folosi cum trebuie capul pe care îl poartă pe umeri. Zic cum trebuie, că ştii şi tu cât îţi foloseşti din creier, bruma aia de procente şoc! de care când ai auzit prima dată ţi-ai ridicat sprânceana în sus şi ai constatat că nu-i a bună.

Din toate, mi s-a părut cel mai tâmpit lucru că uit de la mână până la gură lucruri pe care nu ar trebui să le uit. ‘Nţţ, măi, Mălino, ia lecitină!’. Iau şi lecitină şi nu merge, tot uit. Mă sună mama şi mă întreabă ce am mâncat ieri, stau 2 minute să îmi dau seama ce am mâncat. De astea ca de astea, dar mi-e teamă că voi uita lucruri importante cu timpul, nu cunoştiinţe, ci lucruri ce s-au întâmplat şi ar trebui să nu uit de ele.

Dar tot uit mereu şi când nu merge, mă mai fac uneori că uit şi pân’la urmă mă fraiereşte mintea şi pe mine.
Şi cred că uitarea asta ne trage în jos pe toţi, că s-ar zice că ar trebui să învăţăm din una şi din alta, dar dacă nu mai ştii să-ţi aminteşti, ce concluzii să mai tragi? Aşa că înainte de răi, egoişti, depravaţi, inculţi, înainte de toate naşpa, suntem nişte uituci şi ne trăim că n-avem cum altfel vieţile alzheimerăreşte, până când ne oprim.

17

Pe 18, luna asta, am făcut 17 ani :) . Am zis să notez asta aici, cum am făcut-o în fiecare an de la 12 ani încoace.