Alcibiade, nobil atenian, inteligent și totuși fără de habar
Deși când s-a însurat, el o iubea pe Hipparete
Trecuse primul an de căsnicie și femeia a-devenit perete.
În consecință, ea s-a enervat și s-a dus la judecată:
Nu se mai pomenise așa ceva, și s-a cutremurat Atena toată.
Alcibiade, fiară de bărbat, când la divorț l-au invocat
I-a spus la solul de la tribunal
Că lui nu-i trebuie scandal.
Pe curier l-a întors singur la locul de judecată,
Unde Hipparete sărmana!, ea aștepta abandonată.
‚Cum să nu vină? E oare acesta vis?’
Judecătorul, epuizat s-o aline, declară divorțul necontrazis.
Hipparete, auzind, leșină –
Ea-și dorea ca Alcibiade în simțiri să își revină
Să apară înainte la judecător și să conteste,
Să promită că n-o mai înșală și n-o să-i facă alte feste.
Dar în tot acest timp Alcibiade nicidecum nu se grăbește,
O ia încetișor spre tribunal cât Hippareta lui pe loc îmbătrânește.
Iar Hipparete căzută ca secerată
Umplea de plânset și de vait întreaga sală de judecată.
Însă dintr-o dată ușa sălii se izbește
Apare Alcibiade și o ia pe sus în brațe – semn că încă o iubește.
Pleacă cu Hipparete țipând din tribunal,
Și-n jur Atena toată concluzionează:
Alcibiade nu-i normal.
În el, Hipparete dă cu pumnii deși inima-i zâmbește:
Alcibiade, soț șăgalnic, tot pe ea el și-o dorește.
Și se zice că și azi nebunia-i urmărește:
‚Ia te uită ce bărbat, el nevasta și-o răpește!’
Și cu ea de gât, fericit el îi declară
,Te-am luat pe tine Hipparete, tu să-mi faci viața amară!’