Asta e una despre feministele alea afurisite
Care dau prea mult din gură și prea puțin din minte
*aham, aham* și care își lasă obrazul acasă
Când e nevoie să dea cu pumnul în masă.

Asta e una despre feministele alea afurisite
Care de urâte sau nebune nu sunt suficient… iubite
Și au devenit feministe că n-aveau ce face…
Că bărbatul și femeia cea cuminte sunt azi
În suficientă armonie și în pace.

E pace și armonie
Când unul se uită de sus la tine
Și în cel mai neașteptat moment te-adulmecă și îți zice:
‘-Miroși cumva a iasomie?’
Sau în loc să te asculte cum vorbești
Se uită la bustul tău sub nasturii cămășii tale bărbătești.
Și nu e vorba de asta, ci de ‘știți domnișoară,
sunteți bine pregătită, dar ce faceți diseară?’
Ori ‘Haide, fiți realistă domnișoară,
Dumneata să mai vii joi la vară…’

Ce pace și ce armonii,
Bine, astea sunt prostii,
Ca și violența domestică,
Abandonul de copii
Și lipsa de șansă care duce la sclavii.

Asta a fost una despre feministele alea afurisite
Care când le zici unde le e locul se uită la tine scârbite.
Alea emancipate și nonconformiste,
Ce-or face alea în timpul liber de își permit să militeze
Și să-și dea fițe de artiste?!

Vreau să ne răpească extratereștii
Pe mine și pe tine.
Două exemplare umane ale căror destine,
Din paralele s-au intersectat cândva
Și cu ajutorul marțienilor
Poate targa mea ar fi din nou una cu targa ta.

Să te mai privesc o dată în timp ce-mi explorează intestine,
Să-mi vadă inima cum bate când încerc să mă întind spre tine;

Și văzând pe geamul navei pământul explodând,
Dezmembrată, desfigurată lângă tine,
Le voi zice ‘mulțumesc’…
Dacă atunci când te despică, tu ca ultime cuvinte
Îmi vei spune ‘te iubesc’.

Mă face să râd faptul că iadul e considerat poveste
Că este o chestiune de după viața pe pământ,
Pentru omul cel normal, un concept ce joacă feste.

Nouă nu ne este dat să înțelegem – ne e dat să credem.
Că iadul este consecință pentru moartea spirituală
Că Dumnezeu plin de dragoste și bun sancționează aproape-orice greșeală
Cu baia veșnică într-un cazan unde bolborosește puțină smoală…

Nu e amuzant să nu simți focul arzând în tine
Și să crezi în mântuire? Ideal ar fi acesta pentru mine!
Să mai crezi că iadul e-undeva departe
Să nu-l simți în tine când te trezești
Și când trăiești, și când te culci noapte de noapte?

Cum te arde-n interior și te preface în cenușă
Cum suge naivitatea din tine otrăvind ca o căpușă.

De-ar exista înafara acestui chin salvare
Aș milita și m-aș căi pentru iertare!
Dar nu există, pentru că un Dumnezeu atot-puternic n-ar vrea omul prost,
Și neantul nu mă convinge deocamdată să-mi dea metafizic adăpost.

Aseară pe la ora opt
Mă trezesc că-mi vine poftă de cartof copt.
Inițial mă ignor, dar apoi conștientizez:
Pofta de mâncare e semn că mă cicatrizez.

Adevărul este că în ultimele 2 săptămâni n-am mâncat
Mai mult de 3 mese-n total și pe alea, le-am îngurgitat forțat.
Mă gândeam chiar zilele trecute la fetele acelea ambițioase
Că niciodată nu le-atârnă pielea suficient pe oase
Că se întrec în diete și antrenamente și electroliți la sală
Pe când eu găsesc suferința, ca dietă simplă, de-a dreptul colosală.

Încep să mă vindec… o fi oare adevărat?
Fantastic acest organism uman,
Fără să-i cer ori să observ, s-a luat la regenerat.

Am visat azi noapte
Un episod de când n-aveam mai mult de 7
Ani și ce bine era dacă rămâneam și la 8, 9, 10 și mai sus, citind acasă,
Sunt sigură că ar fi ieșit din mine în loc de premiantă pe linie
O fată mai puțin sensibilă și mai bucuroasă.

Revenim.

Era sfârșit de clasa întâi și-mi amintesc și acum de respectiva umilire
Copil cuminte, păr bălai, să facă învățătoarea să-și iasă din fire…
(O făcea destul de des de fapt,
Dar era prima oară când eu am fost ,,de vină” și singură am provocat.)

Era ora de limba română și momentul de citit
O poezie filosofică despre un anume asfințit.
-Ce morbid, aiurea și nepotrivit!-
Și-o repetau copiii de 7 ani pe rând,
Mecanic, fără să gândească un gând.

În fine,
Țin minte că citeam cuvânt cu cuvânt sacadat, cu voce tare
Că eu citeam în gând tot înainte poezia că nu aveam răbdare;

Eram prima la citit, căci stăteam în prima bancă,
Și încercând să termin poezia toată,
Nu știu cum să explic
Citeam finalul în gând și începutul cu voce tare, ambele-n același timp.
Fiind dificil, ce lăsasem cu gândul în urmă deja,
Izbuteam să recitesc vocal abia destul de rar…
Și întreruptă abrupt din procesul meu elaborat,
Mă trezește trântit pe bancă un abecedar.

Învățătoarea mea începe să urle că nu știu să citesc
Cum e posibil că la sfârșit de clasa întâi atât de mult să mă codesc
Și a sunat-o pe mama mea
Care m-a pedepsit să citesc cu voce tare ,,Robinson Crusoe” singură în camera mea.
Ironic titlul ales, nu-i așa?

De luat-o înainte și mimat că sunt aici nu m-am dezmințit
Dar mă prefac că sunt prezentă, că nu gândesc mult prea departe și că natural m-am cumințit.