Hipparete

Alcibiade, nobil atenian, inteligent și totuși fără de habar
Deși când s-a însurat, el o iubea pe Hipparete
Trecuse primul an de căsnicie și femeia a-devenit perete.
În consecință, ea s-a enervat și s-a dus la judecată:
Nu se mai pomenise așa ceva, și s-a cutremurat Atena toată.

Alcibiade, fiară de bărbat, când la divorț l-au invocat
I-a spus la solul de la tribunal
Că lui nu-i trebuie scandal.
Pe curier l-a întors singur la locul de judecată,
Unde Hipparete sărmana!, ea aștepta abandonată.

‚Cum să nu vină? E oare acesta vis?’
Judecătorul, epuizat s-o aline, declară divorțul necontrazis.

Hipparete, auzind, leșină –
Ea-și dorea ca Alcibiade în simțiri să își revină
Să apară înainte la judecător și să conteste,
Să promită că n-o mai înșală și n-o să-i facă alte feste.

Dar în tot acest timp Alcibiade nicidecum nu se grăbește,
O ia încetișor spre tribunal cât Hippareta lui pe loc îmbătrânește.

Iar Hipparete căzută ca secerată
Umplea de plânset și de vait întreaga sală de judecată.
Însă dintr-o dată ușa sălii se izbește
Apare Alcibiade și o ia pe sus în brațe – semn că încă o iubește.
Pleacă cu Hipparete țipând din tribunal,
Și-n jur Atena toată concluzionează:
Alcibiade nu-i normal.

În el, Hipparete dă cu pumnii deși inima-i zâmbește:
Alcibiade, soț șăgalnic, tot pe ea el și-o dorește.

Și se zice că și azi nebunia-i urmărește:
‚Ia te uită ce bărbat, el nevasta și-o răpește!’
Și cu ea de gât, fericit el îi declară
,Te-am luat pe tine Hipparete, tu să-mi faci viața amară!’

Una despre feministele alea afurisite

Asta e una despre feministele alea afurisite
Care dau prea mult din gură și prea puțin din minte
*aham, aham* și care își lasă obrazul acasă
Când e nevoie să dea cu pumnul în masă.

Asta e una despre feministele alea afurisite
Care de urâte sau nebune nu sunt suficient… iubite
Și au devenit feministe că n-aveau ce face…
Că bărbatul și femeia cea cuminte sunt azi
În suficientă armonie și în pace.

E pace și armonie
Când unul se uită de sus la tine
Și în cel mai neașteptat moment te-adulmecă și îți zice:
‘-Miroși cumva a iasomie?’
Sau în loc să te asculte cum vorbești
Se uită la bustul tău sub nasturii cămășii tale bărbătești.
Și nu e vorba de asta, ci de ‘știți domnișoară,
sunteți bine pregătită, dar ce faceți diseară?’
Ori ‘Haide, fiți realistă domnișoară,
Dumneata să mai vii joi la vară…’

Ce pace și ce armonii,
Bine, astea sunt prostii,
Ca și violența domestică,
Abandonul de copii
Și lipsa de șansă care duce la sclavii.

Asta a fost una despre feministele alea afurisite
Care când le zici unde le e locul se uită la tine scârbite.
Alea emancipate și nonconformiste,
Ce-or face alea în timpul liber de își permit să militeze
Și să-și dea fițe de artiste?!

Sfârșitul lumii (de Dragobete)

Vreau să ne răpească extratereștii
Pe mine și pe tine.
Două exemplare umane ale căror destine,
Din paralele s-au intersectat cândva
Și cu ajutorul marțienilor
Poate targa mea ar fi din nou una cu targa ta.

Să te mai privesc o dată în timp ce-mi explorează intestine,
Să-mi vadă inima cum bate când încerc să mă întind spre tine;

Și văzând pe geamul navei pământul explodând,
Dezmembrată, desfigurată lângă tine,
Le voi zice ‘mulțumesc’…
Dacă atunci când te despică, tu ca ultime cuvinte
Îmi vei spune ‘te iubesc’.