Pofta de cartof copt

Aseară pe la ora opt
Mă trezesc că-mi vine poftă de cartof copt.
Inițial mă ignor, dar apoi conștientizez:
Pofta de mâncare e semn că mă cicatrizez.

Adevărul este că în ultimele 2 săptămâni n-am mâncat
Mai mult de 3 mese-n total și pe alea, le-am îngurgitat forțat.
Mă gândeam chiar zilele trecute la fetele acelea ambițioase
Că niciodată nu le-atârnă pielea suficient pe oase
Că se întrec în diete și antrenamente și electroliți la sală
Pe când eu găsesc suferința, ca dietă simplă, de-a dreptul colosală.

Încep să mă vindec… o fi oare adevărat?
Fantastic acest organism uman,
Fără să-i cer ori să observ, s-a luat la regenerat.

Un episod despre citit

Am visat azi noapte
Un episod de când n-aveam mai mult de 7
Ani și ce bine era dacă rămâneam și la 8, 9, 10 și mai sus, citind acasă,
Sunt sigură că ar fi ieșit din mine în loc de premiantă pe linie
O fată mai puțin sensibilă și mai bucuroasă.

Revenim.

Era sfârșit de clasa întâi și-mi amintesc și acum de respectiva umilire
Copil cuminte, păr bălai, să facă învățătoarea să-și iasă din fire…
(O făcea destul de des de fapt,
Dar era prima oară când eu am fost ,,de vină” și singură am provocat.)

Era ora de limba română și momentul de citit
O poezie filosofică despre un anume asfințit.
-Ce morbid, aiurea și nepotrivit!-
Și-o repetau copiii de 7 ani pe rând,
Mecanic, fără să gândească un gând.

În fine,
Țin minte că citeam cuvânt cu cuvânt sacadat, cu voce tare
Că eu citeam în gând tot înainte poezia că nu aveam răbdare;

Eram prima la citit, căci stăteam în prima bancă,
Și încercând să termin poezia toată,
Nu știu cum să explic
Citeam finalul în gând și începutul cu voce tare, ambele-n același timp.
Fiind dificil, ce lăsasem cu gândul în urmă deja,
Izbuteam să recitesc vocal abia destul de rar…
Și întreruptă abrupt din procesul meu elaborat,
Mă trezește trântit pe bancă un abecedar.

Învățătoarea mea începe să urle că nu știu să citesc
Cum e posibil că la sfârșit de clasa întâi atât de mult să mă codesc
Și a sunat-o pe mama mea
Care m-a pedepsit să citesc cu voce tare ,,Robinson Crusoe” singură în camera mea.
Ironic titlul ales, nu-i așa?

De luat-o înainte și mimat că sunt aici nu m-am dezmințit
Dar mă prefac că sunt prezentă, că nu gândesc mult prea departe și că natural m-am cumințit.

Pământeanul și dorul – poem apolinic și dionisiac (1)

SCENA I

Dionysos, intră în scenă cu un car acoperit de flori
Cu vin, fete frumoase și dansatori:

-Eu încurajez sincer orice om
Să simtă pe deplin starea de dor!
Dorul este în fond o stare intermediară…
Iți e dor pentru că vrei să păstrezi vie o amintire sau o grămăjoară.

Eu dau dezlegare la pasiune și la dor
O fac, ei bine, recunosc, cu o doză de umor.
Dorul e o compătimire la ce-ai trăit tu odinioară
Dar atenție tuturor! – dorul totuși deosebește omul muritor de fiară.

Drag muritor, nu fi rușinos, tu fii triumfător!
Să îți tot fie încă dor…
E semn ca iubirea ta
A fost prea lipicioasă,
Prea îmbătătoare
Și prea cărnoasă
Pentru sărmana inimă a lor.

Drag muritor, eu știu, nu e ușor
Să-ți fie numai ție dor.
Dar păstrează dorul binișor
Ține-l undeva într-un cotlon,
Așază-l într-un locușor.

Iar eu îți dau un umăr
Să plângi încetișor.
Și îți aduc aminte
Nimic pe lumea asta
Nu este-ntâmplător.

SCENA II

Intră Apollo, coborând din soare, orbitor,
Înconjurat de muzele ce cântă-n cor:

-Pământene, știi tu oare că să-ți fie dor
Înseamnă să te abandonezi pe tine,
Înseamnă ca tu să te cobori.
Să-ți conectezi sufletul la aparate
Să intri intr-o stare vegetativă voită
În loc să crezi destinul și lucid să pleci mai departe.

Să lași mândria la o parte,
Să uiți ideea de dreptate,
Să te transformi într-un ratat plăpând
Ce se duelează în fiecare zi cu morile de vânt.

Fii rațional, fii ordonat!
Amintește-ți de ce ești tu aici și ce frumos ai evoluat…
Pământeanule, nu da înapoi,
Gândește la rece, nu-ți transforma tu singur soarele-n ploi!

Tu ești centrul tuturor,
Asumă-ți, luptă, spune pe nume lucrurilor
Fii egoist, afirmă-ți individualitatea,
Înalță-te deasupra lor și schimbă-ți singur realitatea.

Înțelepciunea

Cred sincer că nu există cale de mijloc –
Ori te iubești numai pe tine, ori nu te iubești deloc.
Și mi se pare trist și lipsit de orice înălțare umană
Să recunoști că tu ești pentru tine însuți cea mai importantă persoană.

Dar am zis să încerc.
Mă uităm azi în oglindă să îmi caut motive să mă iubesc…
Am calculat și genetic și animal,
Sunt egoistă natural, e modul în care supraviețuiesc.
Dar tot uitându-mă în ochii mei am realizat că nu am nicio șansă să dorm noaptea împăcată
Alegând să mă iubesc numai pe mine și să devin ființa superioară înțeleaptă.

Căci în fond, să fii ființă înțeleaptă
E o înșelătorie de-a dreptul aberantă.
Mi-a rămas în minte o definiție dintr-o carte:
Înțelepciunea e arta de a te iubi numai pe tine
Fără să lași oamenii să vadă că îi lași la o parte.

Deci prefer să dau iubirea mea în jur!
Și să lucrez, să conștientizez că eu la fel ca toți
Eu am defecte și cusur.
Și să nu las oamenii la o parte
Și să iubesc în continuare așa cum pot și cât se poate.

Elpis din Pantelimon

Speranța e o țigăncușă din Pantelimon
Care se mută și se schimbă în funcție de sezon,
Care mă tot ațâță și mă tot vrăjește,
Și care dezamăgire în viață mie-mi prevestește.

Speranța a fost viclenușă și în Parthenon;
Nu degeaba au închis-o grecii în cutie și i-au pus zăvor.
Din cutia Pandorei, răul cel mai rău,
Cu flori și fantezie îl aruncă pe cutezător în hău.

Speranța, țigancă jucăușă,
Ce ar face din perete ușă,
Bagă bețe în roate oricui:
Și cei nefericiți și cei ferice,
Ea a atins destui!

Pe cei fericiți naivi îi înșală
Făcându-i să nu recunoască bucuria temporară
Și nefericiților le promite o mare
Hrănindu-i o viață întreagă cu zile fără sare.

Cu Speranța nu te înțelegi ușor.
Ea alimentează chinul, ea alimentează dor.
Ea îți promite că pe o culme ceva predestinat te așteaptă
Că tot noroiul și mocirla efemere o să treacă.