Înțelepciunea

Cred sincer că nu există cale de mijloc –
Ori te iubești numai pe tine, ori nu te iubești deloc.
Și mi se pare trist și lipsit de orice înălțare umană
Să recunoști că tu ești pentru tine însuți cea mai importantă persoană.

Dar am zis să încerc.
Mă uităm azi în oglindă să îmi caut motive să mă iubesc…
Am calculat și genetic și animal,
Sunt egoistă natural, e modul în care supraviețuiesc.
Dar tot uitându-mă în ochii mei am realizat că nu am nicio șansă să dorm noaptea împăcată
Alegând să mă iubesc numai pe mine și să devin ființa superioară înțeleaptă.

Căci în fond, să fii ființă înțeleaptă
E o înșelătorie de-a dreptul aberantă.
Mi-a rămas în minte o definiție dintr-o carte:
Înțelepciunea e arta de a te iubi numai pe tine
Fără să lași oamenii să vadă că îi lași la o parte.

Deci prefer să dau iubirea mea în jur!
Și să lucrez, să conștientizez că eu la fel ca toți
Eu am defecte și cusur.
Și să nu las oamenii la o parte
Și să iubesc în continuare așa cum pot și cât se poate.

Elpis din Pantelimon

Speranța e o țigăncușă din Pantelimon
Care se mută și se schimbă în funcție de sezon,
Care mă tot ațâță și mă tot vrăjește,
Și care dezamăgire în viață mie-mi prevestește.

Speranța a fost viclenușă și în Parthenon;
Nu degeaba au închis-o grecii în cutie și i-au pus zăvor.
Din cutia Pandorei, răul cel mai rău,
Cu flori și fantezie îl aruncă pe cutezător în hău.

Speranța, țigancă jucăușă,
Ce ar face din perete ușă,
Bagă bețe în roate oricui:
Și cei nefericiți și cei ferice,
Ea a atins destui!

Pe cei fericiți naivi îi înșală
Făcându-i să nu recunoască bucuria temporară
Și nefericiților le promite o mare
Hrănindu-i o viață întreagă cu zile fără sare.

Cu Speranța nu te înțelegi ușor.
Ea alimentează chinul, ea alimentează dor.
Ea îți promite că pe o culme ceva predestinat te așteaptă
Că tot noroiul și mocirla efemere o să treacă.

Antrenament

Observ că mulți oameni încearcă să uite
Amintiri frumoase și mărunte
Pentru că-n prezent
Din lipsă de ceva, ele creează inconvenient.

Mi-aș dori să fi găsit vreun epitet
Dar cel mai simplu, scurt și la obiect
Este să spun despre tine
Că nu ești un regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Omului îi trebuie antrenament
Să învețe să (se) accepte, să trăiască fără vreun regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Ai fost primăvara mea
Într-o iarnă ridicol de lungă, de rece și de grea.

Apărători

Refuz să port cotiere și genunchiere
Și cască de protecție atunci când iubesc;
Prefer să cad, să mă rup și rostogolesc
Decât precaută, să semi-trăiesc.

Acomodarea în mine

Te-ai uitat vreodată în oglindă
Și nu te-ai regăsit?
Vreau să zic, te uiți poate și-n poze și vezi un chip
Care nu poate fi tu, căci tu te simți diferit…
Ce e-năuntrul tău parcă e din altceva croitorit.

Cum ar veni, nu mă simt o tipă blondă, cu părul răvășit.
Nu mă regăsesc în ochii maronii, în nasul borcănat
Și deși îmi iubesc corpul, ideea de curbat
Parcă nu sunt eu, cea din oglindă, nu este eul bine conturat.

Nu este totuși problematic, vorbim doar de un ambalaj
Pentru primordialul meu mediu social – pur camuflaj.
Totuși, nu pot să nu mă-ntreb
Cum m-aș fi văzut de fapt când m-aș fi căutat vizual
Dar gestul în sine de a mă imagina pe mine este prea narcisistic și neconvențional..
chiar și pentru mine, eu, mine, eu!

Trupul e o chestiune așa de provizorie, trecătoare
Chiar nu mă miră că nu găsesc în el vreun soi de acomodare.