O usa din perete nu se face

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Mai intai, am vrut sa te sarut
Mi-ai spus ca e tarziu si e timpul sa ma culc.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Apoi am zis sa ne plimbam cu barca sub apus
Tu din romantic ai devenit practic si-ai ras.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Obisnuiam sa tac si sa astept
Dar tu nu ‘da’ si ma durea in piept.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
N-am vrut sa risc si sa-ti descriu
Cum te-ntorceai cu spatele si ma manca de viu.

Mi-am spus ca voi lasa peretii-n pace,
O usa din perete nu se face.
Si-am asteptat, dar ai durat…
M-am enervat!, si am plecat.

17 ianuarie 2018

Ce e in neregula sa fii singur

Mai ies din cand in cand la narghilea eu cu mine, ca fumand imi scot fumurile din cap si imi zic ca gandesc mai limpede privand creierul de oxigen.

Ma intreb totusi de ce mereu ma intreaba chelnerul daca mai astept pe cineva. Sau de ce, dupa ceva minute, de la mesele vecine cate un mascul se teleporteaza in fata mea, salvarea pe un cal alb, intrebandu-ma daca nu poate sa ia un loc langa mine. Pentru ca daca esti singur, esti, desigur, la ananghie… Iar mai ales ca tanara domnita, neinsotita, fara partener sau prietena, e si mai crunt… caci in singuratate confortabila nu poti fi si probabil tu ai iesit la agatat.

Relatia mea cu singuratatea este ciudata. Locuiesc singura de 2 ani pentru ca e liniste cand esti cu tine. Imi place ca acasa sa fie un refugiu al haosului si cred ca in 2 ani de cand locuiesc singura am avut maxim 4 musafiri, prieteni care puteau sa imi deranjeze linistea cand linistea era prea adanca.

As clasifica singuratatea ‘garsoniera’ ca o nevoie pentru liniste, iar singuratatea din casa mea tine de intimitate si relaxare proprie si e o alegere care imi da voie sa meditez si sa ma incarc dupa o saptamana lucratoare petrecuta in compania oamenilor non-stop.

Singuratatatii ‘garsoniera’ i se dubleaza nevoia de refugiu si din spatiul virtual. Ideea ca tu poti fi contactat 24/7 oricand si ca esti acolo, disponibil, ca trebuie sa raspunzi, ca altfel esti o persoana naspa, mi se pare un altfel de tip de presiune care face din singuratate o scapare.
‘Ce faci’-ul la care nu ai ce raspunde pentru ca nu se intampla nimic de fapt cu vietile noastre de cand am vorbit ultima oara, la care ajungi sa dai cu ‘seen’ la vreo saptamana dupa ce l-ai primit, ca mai apoi sa zici ca iti pare rau, si sa inventezi o scuza care sa suplineasca scarba din realizarea ca nu s-a intamplat nimic interesant cu tine de cand ati vorbit ultima data si probabil ca nici nu se va intampla.

Mai exista singuratatea nascuta din dorinta si neimplinire a dorintelor. Aici intra dorinta romantica si nu numai, dar despre asta voi scrie altcandva.

Totusi, daca o persoana spune ca e okei cu singuratatea, si o spune cu mandrie pe social media si pe bloguri, e clar ca experimenteaza un anumit disconfort si ca de fapt tot are nevoie sa primeasca acceptare si atentie si sa se simta parte a unui grup, cumva.

Cum certitudinea nu te pune la stres si rufe la spalat duminica

In incercarea mea de a descalci haosul si a-mi raspunde la multele intrebari din cap, am studiat in ultima vreme si inca studiez cateva idei, iar un autor de idei cu care rezoneaza mintea mea de astazi (dar nu stiu daca si de maine) este un francez care a trait undeva pe la 1700 in Epoca Luminilor, cunoscut sub pseudonimul Voltaire.

M-a amuzat faptul ca si el a studiat la Drept si apoi s-a apucat de scris, 300 de ani mai tarziu incerc si eu, el a si ajuns la inchisoare pentru ce scria, eu ii promit mamei sa stea linistita ca nu voi fi atat de radicala si excentrica.

Deocamdata.

In fine, una dintre ideile lui misto este ca indoiala nu e o stare placuta, dar certitudinea e ceva absurd. (‘Le doute n’est pas une condition agréable, mais la certitude est absurde.’)

Certitudinea se refera la adevarurile ‘absolute’ promovate spre exemplu ca faci pacate ca pui haine la spalat duminica (Biserica), sau ca fiecare copil trebuie sa ia note cat mai mari ca sa aiba succes in viata (pentru ca asa se prinde drag de cunoastere intr-o meritocratie wannabe dementa).
Neurmand ce e dat, imagineaza-ti stresul de a lua decizii si a infrunta necunoscutul si riscurile lui…
In plus, ti-e mai usor sa stii ca sambata e zi de spalat si nu duminica, caci sa nu uitam ca obiceiul este firul conducator al vietii omului cum zice Hume (idee despre care cred ca voi scrie altcandva).

Ca argumente, Voltaire ajunge la concluzia asta prin faptul ca doar putine adevaruri matematice si logice raman in picioare, pe cand istoria si stiinta demonstreaza ca adevarurile se schimba de-a lungul timpului. Apoi, toate ‘adevarurile’ pe care le stim sunt chestiuni de recurgitat care ne-au fost bagate in cap crescand si evoluand in societate, deci sunt subiective si diferite de la societate la alta. Practic, continua ideea lui Aristotel ‘tabula rasa’, copilul se naste fara sa cunoasca nimic, si ii sustine argumentul lui John Locke ca doar prin experienta senzoriala poti cunoaste ceva cu adevarat despre lume.

In sfarsit, Voltaire sugereaza ca trebuie sa te desprinzi de ideile astea, sa te scuturi, si sa gandesti pentru tine putin.
El zice ca e okei sa accepti ca nu stii, chiar daca nu e chiar minunata senzatia de confuzie, decat sa zici ca stii dar ce stii sa fie numai o varianta a lucrurilor si nu e varianta gandita de tine.

Sa incerci sa gandesti pentru tine, sa iti asumi ca stii ca nu stii nimic (concluzie atribuita lui Socrate), suna teribil de romantic, nu? Daca iti place bezna, absolut.

Despre Mitul lui Sisif si cumparatul de genti

O capcana din care cred ca am iesit recent, sufocata de aglomeratia din casa si ganduri, sper si imi doresc sa fie consumerismul. Am avut nevoie de vreo 8 luni sa lucrez in advertising si marketing sa invat o chestiune la mintea cocosului: ca foarte putine sunt intr-adevar necesitate. Dar imi scuz intarzierea prin faptul ca zic ca a trebuit sa vad cu ochii mei cum industria in cauza vizeaza insecuritati diverse de ale noastre si cum deloc complicat suntem facuti sa credem ca numai prin posesia anumitor lucruri avem si noi un anumit statut – este in fine, vorba de obsesia de a avea lucruri si doar posesia lor ne lasa sa credem ca ar fi ceva de capul nostru.

Si nu e vorba doar de statut. E vorba de o mangaiere, shoppingul e pistol de apa pentru Vidul despre care am scris zilele trecute. In garsoniera mea condensata, in ziua de salariu, ca sa pot avea si eu o oaresice satisfactie pentru faptul ca am petrecut o luna din viata mea in tabele la calculator, obisnuiam sa sfasii internetul si sa iau la pas magazine in cautare de chestii noi de cumparat: in principiu carpe colorate, genti, pantofi, si ocazional carti cu titlu atractiv pe care nu le voi citi niciodata.

Pe lista erau si planurile de calatorit in stanga si in dreapta dar care necesitau un timp neavut vreodata. Chiar saptamanile trecute m-a intrebat o prietena cum ramane cu Maroc, iar eu i-am raspuns ca e ‘pe lista’, unde ii e locul de vreo jumatate de an si unde probabil ii va mai fi locul inca pe atat cel putin.

In legatura cu timpul si obiectele materiale, am facut recent o alta conexiune neplacuta: noi nu cumparam obiecte cu bani, ci cu timpul nostru. Un exemplu simplu: majoritatea oamenilor muncesc un an intreg pentru o vacanta de 3 saptamani undeva frumos – ca sa nu zic ca multi muncesc ani intregi ca sa isi poata cumpara case si masini in care nu au timp sa doarma sau pe care nu au timp sa le conduca in calatorii mai lungi decat acasa-birou, acasa-mall.

E absurdul vietii totusi si nu cred ca exista vreo solutie la tragicul exemplului meu simplu. Pe de alta parte, ca sa adaptez expresia, tragedia e in ochii privitorului, si poate pentru multi acest destin este chiar fericit.

Cu absurdul nu ma pot lupta, dar ma tenteaza serios sa imi donez dulapul de carpe si dandu-mi aere de geniu wannabe, sa imi cumpar 7 tricouri identice si 7 fuste identice in dulap. Oricat de putin probabil ar suna, totusi am inceput sa ma urmaresc atent si ‘consum’ mai mult produse ce-mi vand amintiri, decat genti roz cu funde pe care nu stiu sa le potrivesc la dungi si altele.

Despre El, Vidul

Ma trezesc dupa un somn lung si obositor de trait vise care nu sunt ale mele, de pierdut timp care e al meu, de alergat dupa idealuri care nu sunt ale mele, de distrus neuroni ce erau ai mei si nu vor mai fi.

Si caut un pahar de apa rece. In primul rand mi-ar placea sa invat sa iubesc dar nu obsesiv – si aici as spune ca obsesia se identifica separat de iubire, obsesia vine dintr-un Vid interior care inghite sinele si pe altii. Unii vor umple Vidul cu sex, altii calatorind prin lume, cativa il beau, iar restul il astupa facand copii si casatorindu-se, nu ca ar fi ceva gresit cu vreuna din astea. Ca o paranteza, eu nu mai cred in ‘gresit’ si in ‘corect’ de ceva vreme, ori in ‘bine’ sau in ‘rau’. Foarte multi reusesc sa fuga de Vid alergand sa ii dea viata vietii prin focus pe cariera, studii etc ce iti ocupa 14 ore din zi ca seara sa cazi lat in pat si sa nu mai ai energie sa il lasi pe Vid in pat cu tine. Alternativ, orele ramase nu se dorm si se petrec in compania prietenilor si poate in cadre sociale unde in general muzica este prea tare pentru Vid, Vidului ii place jazzul instrumental in seara linistita pe care o petreci cu tine insuti si un pahar de vin.

Vidul meu este totusi mai versatil. Vidul meu ma face nerabdatoare si deloc prezenta in diferite situatii unde in mod normal poate fi evitat de altii, dar nu si de mine. Spre exemplu, recent a venit neinvitat si s-a asezat pe canapea intre mine si prietenii mei, in seara de Revelion. Desi inconjurata fiind de oameni pe care ii iubesc si care ma fac fericita, Vidul mi-a spus ‘ce faci’ si eu n-am stiut sa ii zic ce fac. Din fericire, Vidul nu imi vorbeste inca, sunt ferita inca de astfel de deliruri, desi recunosc mai vorbesc prin casa singura in garsoniera singuratatii mele din Anglia. Dar Vidul ma face sa simt cumva un plictis existential de groaza in momente in care eu ar trebui sa fiu fericita, impacata, linistita.

Voi incerca sa iau Vidul de mana sa vad unde ma duce – cu siguranta mari filosofi si oameni ai spiritualitatii au facut asta deja si au si documentat procesul. Dar sunt curioasa ce pasi voi face eu insami si incotro vor fi pasii mei ascultandu-l.

Va fi evident un conflict intre Vid si ce iubesc acum. Noi suntem obisnuiti sa facem compromisuri ca sa tinem langa noi, impacati, famile si prieteni. Dar poate e ceva mai mult de atat si in mod romantic, Vidul suntem noi insine care incercam sa iesim la suprafata, sa nu mai fim un produs al familiei in care ne-am nascut, al societatii in care traim. Vidul poate e doar ce ar trebui sa fim noi, ce suntem noi in autenticitatea noastra, si Vidul ar trebui sa dispara atunci cand ajungem noi insine.

Mamei ii e inca frica ca voi pleca in Nepal sau in Fiji, pentru ca demisia mi-am dat-o. Dar nu cred ca o sa ma faca aceasta fuga sa ma descopar pe mine si ma indoiesc ca voi lucra cu Vidul in echipa mai bine in Nepal decat pe covorul urat din sufrageria de acasa.

Ma intreb care e intelesul diminetii mele de azi, care a fost sensul diminetii mele de ieri si care va fi cel al diminetii mele de maine. Si cred ca voi incepe sa scriu din nou, asa stangace, copilaresc, si lipsit de coerenta ca mai inainte cand scriam pe blog in adolescenta, ca sa imi pot raspunde in urmatoarele luni la aceasta intrebare – sa nu imi fi dat demisia degeaba, zic.