The carrot experience

Chapter 1

To be honest, I feel dark thoughts these days. The ones that crawl like spiders out of your ears, while leaving a slimy black residue all over the place. Room, sidewalk, classroom. They are everywhere, slime is in everything. My grandma said I should say a prayer everytime I have them. I remember once watching a tv programme with some priest saying you should make a cross with your tongue, inside your mouth, invoking Jesus for protection against whatever entity guides this fear within you. I don’t do that anymore.

You know, I do have some faith left, but I don’t have the energy and motivation to be a believer. It requires a particular commitment, and I am bad at commitments. Gym, relationships, going out with friends when I promise I would, God – just a few of the commitments I suck at.

It’s been raining for some time and I am so exhausted and bored. Need something to make me want to stay up. I would run away but I know I would leave black slime behind me, it follows me wherever I go. Today I cooked some rice, it was dry and tasteless. Just like my sense of humour, which I must censor in this place. I remember the times when my sense of humour was not prohibited. Now they gather around you, preaching their freedoms and liberties. But it’s only theirs’, others’ are not freedoms and liberties, those are something else. It’s like a diet that advertises itself as ‘you can eat everything’ but then you look at the menu and you can only eat carrots. They make you believe carrots it’s the only way to go, the best way to go. Carrots are the healthiest and the most delicious. You do eat everything by eating carrots. Carrots are right, while non-carrots are wrong.

Today I left my room to buy some carrots. One lady was sniffing around the isle of pastries and asked me where is the bacon smell coming from. I wanted to say from her but I just smiled and shrugged my shoulders. I am tired of fake pleasantries. But they are part of the carrot experience. I start to lose my common sense and i feel remorse for each and every time I give in to this artificiality. Everytime I express myself in writing, or I briefly confess something which is not the script they expect me to recite, I think about it all day long as I feel something bad will happen as a consequence of my expression. I feel they will come after me in a way.

So yeah, here I am today, and they are comfortable seated inside my mind, on comfy leather chairs, the brown, antique type, but I do keep them distracted. Last night I went out on a date. The guy would make a good house plant. He kept on talking about his mum, how much he resents her because of many things, but especially today as she was visiting and forgot to make him his favourite soup. Then he went on to tell me how much he loves to dominate and punish women in bed. Surprise surprise. I told him I can make soup and he asked me on a second date.

Should I make an appointment to dye my hair blue? This way, I won’t indicate any longer a basic, simple, dull shell and I’d probably be less suspect in this place. They might even hear me out thanks to it. I do like blue, makes me think of the sky. The thought of chemically destroying my natural hair again makes me sad. But being yourself and ‘natural’ is outdated and progresses towards being immoral. There is a sense of obligation that you must be someone by adhering to something different than yourself. Nature’s current semantic field in this urban jungle is somehow limited to ‘organic’ foods and climate change. So I am gonna get some blue hair and hopefully I will lose my common sense too, as it becomes a burden in this carrot world.

How the fashion industry exploits our insecurities and wins (EN; RO)

EN: Part of my minimalist-life experiment starting last year in June, I ditched all the unnecessary shit in my home and decided to carry back to Uni only a bulk of basic items – cotton shirts, a few pairs of jeans some of which identical pairs just like in the Dexter’s laboratory, and left the remaining space of my luggage for my favourite books, painting materials and winter jackets.

What I won was more time to read my books and go for walks, a better mental health for not having to stress about ironing shirts and matching accessories.

On the other hand, at first, I felt a massive lack of self-confidence because it was usually my clothes that introduced who I am through my appearance. Made me remember that high school setting, especially the superficial Malina in the 9th grade, when I used to dismiss people based on their fashion taste. Although this is 8 years later, it now happened to me. I was ignored and dismissed at first, because part of my attitude was gone once my red lipstick, heels and hour glass shape dresses and outfits were gone. It was and still is somehow challenging to fill the room without my appearance doing the work first. But I have slowly overcame my insecurities and now I can talk in front of a whole room looking like a tired potato (haha and I mean it!) – so I don’t need to hide behind my femme fatale armour, to use my femininity to intimidate and let it introduce myself first.

Obviously, we still need to take care of ourselves and be presentable, but I wonder how many of us are doing it for that or simply because validation in today’s society happens at the appearance level first.

Unfortunately, choices of clothing still correlate to social status; worse, fashion industry has dramatically influenced the destruction of our bodies, for the need to appeal to the standards of beauty promoted by the media. This has led to the creation of a new industry, the powerful diet food industry, which together with the fashion industry effect on people’s self esteem and mental health.

Today we are constantly being told to look on the outside for the things we need; very few say that everything we need is already within us.

If the whole world was blind, how many of us would still connect and how many people that are today in our lives would be gone?

As in regards to my pledge to minimalism, as I progress, I still have to fight with my inner consumer because I do get carried away sometimes by shops and online stores that provide me with a good procrastination and distraction mechanism. Nonetheless, further on, I would still like to continue with my minimalist lifestyle and move on to my insecurities toward make up. As I believe we glow from the inside, I shouldn’t be needing any highlighter to glow.

RO:

Cum industria modei exploatează nesiguranța noastră și câștigă
Parte din experimentul meu de lifestyle minimalist care a început anul trecut în luna iunie, am renunțat la multe lucuri inutile din casa mea și am decis să mă întorc la Uni doar cu niște bluze de bumbac, câteva perechi de blugi, dintre care unele perechi sunt identice ca outfiturile lui Dexter din ‘Laboratorul lui Dexter’. Așa am reușit să îmi las mai mult loc în bagaje pentru cărțile mele preferate, materiale de pictură și jachetele de iarnă.

Ceea ce am câștigat a fost mai mult timp să-mi citesc cărțile și să mă plimb, o sănătate mintală mai bună, fără a mai stresa să-mi călc cămășile și să găsesc accesoriilor potrivite pentru ținutele mele.

Pe de altă parte, la început, am simțit o lipsă masivă de încredere în sine pentru că, de obicei, hainele mele mă prezentau mai întâi prin aspectul meu. M-a făcut să-mi amintesc de liceu, în special de Mălina superficială din clasa a IX-a, care își respingea colegii pe baza gustului lor de modă. Deși experimentul meu se întâmplă 8 ani mai târziu, de data aceasta am experimentat eu această respingere. Am fost ignorată și respinsă la început, pentru că o parte din atitudinea mea a dispărut odată ce rujul roșu și tocurile mele. A fost și este încă o provocare pentru a umple camera fără ca aspectul meu să facă treaba la început. Dar mi-am depășit nesiguranța și acum pot să vorbesc în fața unei încăperi întregi, arătând ca un cartof obosit (haha, chiar așa!) – așa că nu trebuie să mă ascund în spatele armurii de femme fatale, să-mi folosesc feminitatea pentru a intimida și a lăsa să mă prezinte prima.

Evident, trebuie să avem grijă de noi înșine și să fim prezentabili, dar mă întreb cât de mulți dintre noi o fac pentru asta sau pur și simplu pentru că validarea în societatea de astăzi se întâmplă la nivelul aspectului exterior.

Din păcate, alegerile de îmbrăcăminte continuă să se coreleze cu statusul social; mai rău, industria modei a influențat dramatic distrugerea corpurilor noastre, pentru nevoia a adera la standardele de frumusețe promovate de mass-media. Acest lucru a dus la crearea unei noi industrii, industria alimentară a produselor dietetice, care împreună cu industria modei ne exploatează și afectează stima de sine și sănătatea mintală.

Astăzi suntem în mod constant direcționați să privim în exterior pentru lucrurile de care avem nevoie; foarte puțini ne spun că tot ce ne trebuie este deja în noi.

Dacă întreaga lume ar fi oarbă, cât de mulți oameni care sunt astăzi în viața noastră ar mai rămâne cu noi?

În ceea ce privește angajamentul meu față de minimalism, pe măsură ce progresez, trebuie să mă lupt cu consumatorul din mine pentru că mă mai las pradă uneori magazinelor care îmi oferă un bun mecanism de procrastinare și distragere a atenției. Cu toate acestea, vreau să continui cu stilul meu de viață minimalist și să adresez prin minimalism nesiguranța mea față de machiaj. Cred că strălucim din interior, deci nu ar fi trebuit să am nevoie de nici un highlighter pentru a străluci.

Mai multe gânduri similare, în cartea mea, ‘Învățând să nu fiu oaie’. O găsiți pe:

https://www.libris.ro/invatand-sa-nu-fiu-oaie-malina-amortoaie-SPU978-606-8956-15-2–p10880068.html

https://www.smart-publishing.ro/product/invatand-sa-nu-fiu-oaie/

Primul meu roman

De la blogul meu de adolescentă, la primul meu romanul publicat.

Românesc, feminist, actual. Despre încercări și eșec. Un exercițiu cultural, dar și spiritual, despre lucrurile care ar trebui să conteze în viața unei tinere la început de drum.

Acum pe libris.ro

fullsizeoutput_5d9c

Despre Mitul lui Sisif si cumparatul de genti

O capcana din care cred ca am iesit recent, sufocata de aglomeratia din casa si ganduri, sper si imi doresc sa fie consumerismul. Am avut nevoie de vreo 8 luni sa lucrez in advertising si marketing sa invat o chestiune la mintea cocosului: ca foarte putine sunt intr-adevar necesitate. Dar imi scuz intarzierea prin faptul ca zic ca a trebuit sa vad cu ochii mei cum industria in cauza vizeaza insecuritati diverse de ale noastre si cum deloc complicat suntem facuti sa credem ca numai prin posesia anumitor lucruri avem si noi un anumit statut – este in fine, vorba de obsesia de a avea lucruri si doar posesia lor ne lasa sa credem ca ar fi ceva de capul nostru.

Si nu e vorba doar de statut. E vorba de o mangaiere, shoppingul e pistol de apa pentru Vidul despre care am scris zilele trecute. In garsoniera mea condensata, in ziua de salariu, ca sa pot avea si eu o oaresice satisfactie pentru faptul ca am petrecut o luna din viata mea in tabele la calculator, obisnuiam sa sfasii internetul si sa iau la pas magazine in cautare de chestii noi de cumparat: in principiu carpe colorate, genti, pantofi, si ocazional carti cu titlu atractiv pe care nu le voi citi niciodata.

Pe lista erau si planurile de calatorit in stanga si in dreapta dar care necesitau un timp neavut vreodata. Chiar saptamanile trecute m-a intrebat o prietena cum ramane cu Maroc, iar eu i-am raspuns ca e ‘pe lista’, unde ii e locul de vreo jumatate de an si unde probabil ii va mai fi locul inca pe atat cel putin.

In legatura cu timpul si obiectele materiale, am facut recent o alta conexiune neplacuta: noi nu cumparam obiecte cu bani, ci cu timpul nostru. Un exemplu simplu: majoritatea oamenilor muncesc un an intreg pentru o vacanta de 3 saptamani undeva frumos – ca sa nu zic ca multi muncesc ani intregi ca sa isi poata cumpara case si masini in care nu au timp sa doarma sau pe care nu au timp sa le conduca in calatorii mai lungi decat acasa-birou, acasa-mall.

E absurdul vietii totusi si nu cred ca exista vreo solutie la tragicul exemplului meu simplu. Pe de alta parte, ca sa adaptez expresia, tragedia e in ochii privitorului, si poate pentru multi acest destin este chiar fericit.

Cu absurdul nu ma pot lupta, dar ma tenteaza serios sa imi donez dulapul de carpe si dandu-mi aere de geniu wannabe, sa imi cumpar 7 tricouri identice si 7 fuste identice in dulap. Oricat de putin probabil ar suna, totusi am inceput sa ma urmaresc atent si ‘consum’ mai mult produse ce-mi vand amintiri, decat genti roz cu funde pe care nu stiu sa le potrivesc la dungi si altele.

Introduction (1)

There’s this little French boulangerie, ‘Victor Hugo’, where I get my weekly dose of pain au chocolate and Edith Piaf. Going there makes this exile feel more poetic – I can imagine the 19th century cafes in Paris, where great artists and great thinkers met to talk great ideas.

However, in this petite boulangerie, the Frenchiest place in this mouldy port town, there were no great thinkers or artists last Tuesday. We were just me and my friend, sitting at the street. She – a 21st century Eponine with a ‘je m’en fische’ look and life philosophy.

She lights up another cigarette: ‘So what now?’.

I shrug my shoulders. I wish she’d stopped talking for a while.

I go order another cappuccino in my poor French. ‘So what now?’ I’m saying to myself while waiting for my drink.

I get back to our table to find a Rolls parked in front of Eponine and my seat taken by another idiot.

‘That’s your cappuccino, thank you’ I say to Eponine, leaving her with the guy and my coffee.

The sun remembered this rotten town. It has been a while since we met last time.