Pământeanul și dorul – poem apolinic și dionisiac (1)

SCENA I

Dionysos, intră în scenă cu un car acoperit de flori
Cu vin, fete frumoase și dansatori:

-Eu încurajez sincer orice om
Să simtă pe deplin starea de dor!
Dorul este în fond o stare intermediară…
Iți e dor pentru că vrei să păstrezi vie o amintire sau o grămăjoară.

Eu dau dezlegare la pasiune și la dor
O fac, ei bine, recunosc, cu o doză de umor.
Dorul e o compătimire la ce-ai trăit tu odinioară
Dar atenție tuturor! – dorul totuși deosebește omul muritor de fiară.

Drag muritor, nu fi rușinos, tu fii triumfător!
Să îți tot fie încă dor…
E semn ca iubirea ta
A fost prea lipicioasă,
Prea îmbătătoare
Și prea cărnoasă
Pentru sărmana inimă a lor.

Drag muritor, eu știu, nu e ușor
Să-ți fie numai ție dor.
Dar păstrează dorul binișor
Ține-l undeva într-un cotlon,
Așază-l într-un locușor.

Iar eu îți dau un umăr
Să plângi încetișor.
Și îți aduc aminte
Nimic pe lumea asta
Nu este-ntâmplător.

SCENA II

Intră Apollo, coborând din soare, orbitor,
Înconjurat de muzele ce cântă-n cor:

-Pământene, știi tu oare că să-ți fie dor
Înseamnă să te abandonezi pe tine,
Înseamnă ca tu să te cobori.
Să-ți conectezi sufletul la aparate
Să intri intr-o stare vegetativă voită
În loc să crezi destinul și lucid să pleci mai departe.

Să lași mândria la o parte,
Să uiți ideea de dreptate,
Să te transformi într-un ratat plăpând
Ce se duelează în fiecare zi cu morile de vânt.

Fii rațional, fii ordonat!
Amintește-ți de ce ești tu aici și ce frumos ai evoluat…
Pământeanule, nu da înapoi,
Gândește la rece, nu-ți transforma tu singur soarele-n ploi!

Tu ești centrul tuturor,
Asumă-ți, luptă, spune pe nume lucrurilor
Fii egoist, afirmă-ți individualitatea,
Înalță-te deasupra lor și schimbă-ți singur realitatea.

Înțelepciunea

Cred sincer că nu există cale de mijloc –
Ori te iubești numai pe tine, ori nu te iubești deloc.
Și mi se pare trist și lipsit de orice înălțare umană
Să recunoști că tu ești pentru tine însuți cea mai importantă persoană.

Dar am zis să încerc.
Mă uităm azi în oglindă să îmi caut motive să mă iubesc…
Am calculat și genetic și animal,
Sunt egoistă natural, e modul în care supraviețuiesc.
Dar tot uitându-mă în ochii mei am realizat că nu am nicio șansă să dorm noaptea împăcată
Alegând să mă iubesc numai pe mine și să devin ființa superioară înțeleaptă.

Căci în fond, să fii ființă înțeleaptă
E o înșelătorie de-a dreptul aberantă.
Mi-a rămas în minte o definiție dintr-o carte:
Înțelepciunea e arta de a te iubi numai pe tine
Fără să lași oamenii să vadă că îi lași la o parte.

Deci prefer să dau iubirea mea în jur!
Și să lucrez, să conștientizez că eu la fel ca toți
Eu am defecte și cusur.
Și să nu las oamenii la o parte
Și să iubesc în continuare așa cum pot și cât se poate.

Elpis din Pantelimon

Speranța e o țigăncușă din Pantelimon
Care se mută și se schimbă în funcție de sezon,
Care mă tot ațâță și mă tot vrăjește,
Și care dezamăgire în viață mie-mi prevestește.

Speranța a fost viclenușă și în Parthenon;
Nu degeaba au închis-o grecii în cutie și i-au pus zăvor.
Din cutia Pandorei, răul cel mai rău,
Cu flori și fantezie îl aruncă pe cutezător în hău.

Speranța, țigancă jucăușă,
Ce ar face din perete ușă,
Bagă bețe în roate oricui:
Și cei nefericiți și cei ferice,
Ea a atins destui!

Pe cei fericiți naivi îi înșală
Făcându-i să nu recunoască bucuria temporară
Și nefericiților le promite o mare
Hrănindu-i o viață întreagă cu zile fără sare.

Cu Speranța nu te înțelegi ușor.
Ea alimentează chinul, ea alimentează dor.
Ea îți promite că pe o culme ceva predestinat te așteaptă
Că tot noroiul și mocirla efemere o să treacă.

Antrenament

Observ că mulți oameni încearcă să uite
Amintiri frumoase și mărunte
Pentru că-n prezent
Din lipsă de ceva, ele creează inconvenient.

Mi-aș dori să fi găsit vreun epitet
Dar cel mai simplu, scurt și la obiect
Este să spun despre tine
Că nu ești un regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Omului îi trebuie antrenament
Să învețe să (se) accepte, să trăiască fără vreun regret.

Și-ntr-un final adevărul este că
Ai fost primăvara mea
Într-o iarnă ridicol de lungă, de rece și de grea.

Apărători

Refuz să port cotiere și genunchiere
Și cască de protecție atunci când iubesc;
Prefer să cad, să mă rup și rostogolesc
Decât precaută, să semi-trăiesc.