Despre Mitul lui Sisif si cumparatul de genti

O capcana din care cred ca am iesit recent, sufocata de aglomeratia din casa si ganduri, sper si imi doresc sa fie consumerismul. Am avut nevoie de vreo 8 luni sa lucrez in advertising si marketing sa invat o chestiune la mintea cocosului: ca foarte putine sunt intr-adevar necesitate. Dar imi scuz intarzierea prin faptul ca zic ca a trebuit sa vad cu ochii mei cum industria in cauza vizeaza insecuritati diverse de ale noastre si cum deloc complicat suntem facuti sa credem ca numai prin posesia anumitor lucruri avem si noi un anumit statut – este in fine, vorba de obsesia de a avea lucruri si doar posesia lor ne lasa sa credem ca ar fi ceva de capul nostru.

Si nu e vorba doar de statut. E vorba de o mangaiere, shoppingul e pistol de apa pentru Vidul despre care am scris zilele trecute. In garsoniera mea condensata, in ziua de salariu, ca sa pot avea si eu o oaresice satisfactie pentru faptul ca am petrecut o luna din viata mea in tabele la calculator, obisnuiam sa sfasii internetul si sa iau la pas magazine in cautare de chestii noi de cumparat: in principiu carpe colorate, genti, pantofi, si ocazional carti cu titlu atractiv pe care nu le voi citi niciodata.

Pe lista erau si planurile de calatorit in stanga si in dreapta dar care necesitau un timp neavut vreodata. Chiar saptamanile trecute m-a intrebat o prietena cum ramane cu Maroc, iar eu i-am raspuns ca e ‘pe lista’, unde ii e locul de vreo jumatate de an si unde probabil ii va mai fi locul inca pe atat cel putin.

In legatura cu timpul si obiectele materiale, am facut recent o alta conexiune neplacuta: noi nu cumparam obiecte cu bani, ci cu timpul nostru. Un exemplu simplu: majoritatea oamenilor muncesc un an intreg pentru o vacanta de 3 saptamani undeva frumos – ca sa nu zic ca multi muncesc ani intregi ca sa isi poata cumpara case si masini in care nu au timp sa doarma sau pe care nu au timp sa le conduca in calatorii mai lungi decat acasa-birou, acasa-mall.

E absurdul vietii totusi si nu cred ca exista vreo solutie la tragicul exemplului meu simplu. Pe de alta parte, ca sa adaptez expresia, tragedia e in ochii privitorului, si poate pentru multi acest destin este chiar fericit.

Cu absurdul nu ma pot lupta, dar ma tenteaza serios sa imi donez dulapul de carpe si dandu-mi aere de geniu wannabe, sa imi cumpar 7 tricouri identice si 7 fuste identice in dulap. Oricat de putin probabil ar suna, totusi am inceput sa ma urmaresc atent si ‘consum’ mai mult produse ce-mi vand amintiri, decat genti roz cu funde pe care nu stiu sa le potrivesc la dungi si altele.

Introduction (1)

There’s this little French boulangerie, ‘Victor Hugo’, where I get my weekly dose of pain au chocolate and Edith Piaf. Going there makes this exile feel more poetic – I can imagine the 19th century cafes in Paris, where great artists and great thinkers met to talk great ideas.

However, in this petite boulangerie, the Frenchiest place in this mouldy port town, there were no great thinkers or artists last Tuesday. We were just me and my friend, sitting at the street. She – a 21st century Eponine with a ‘je m’en fische’ look and life philosophy.

She lights up another cigarette: ‘So what now?’.

I shrug my shoulders. I wish she’d stopped talking for a while.

I go order another cappuccino in my poor French. ‘So what now?’ I’m saying to myself while waiting for my drink.

I get back to our table to find a Rolls parked in front of Eponine and my seat taken by another idiot.

‘That’s your cappuccino, thank you’ I say to Eponine, leaving her with the guy and my coffee.

The sun remembered this rotten town. It has been a while since we met last time.

Nefirescul meu e firescul lor aici

Eu personal nu m-am nascut in mine cu vreun sentiment de patriotism extraordinar.
S-au aprins pe rand niste beculete pe cand invatam istoria romanilor la scoala, dar oricum eu atunci nu aveam spiritul de a intelege tare multe.

Cred sincer ca e nevoie sa pleci departe si sa ajungi printre straini ca sa realizezi cine esti si de unde vii. Sa realizezi ca Romania nu e cacatul suprem, asa cum zic multi in timp ce pleaca capul in jos, in gest de neputinta.

Nu o fi bine, dar nici in alte locuri nu e o realitate mai placuta. E vorba ca oriunde ai merge, te confrunti realitati diferite, iar daca e sa fim nihilisti, peste tot e de cacat si pute!

Aici mi s-a intamplat de tare multe ori, atunci cand zic ca sunt din Romania, sa citesc diferite microexpresii pe unele chipuri si schimbari de atitudine. Imediat, sunt intrebata si ce fac aici, in caz ca nu ma aflu in momentul respectiv in campusul studentesc. Intrebarea e de cele mai multe ori pusa cu subinteles.

Ce vreau eu sa zic este ca…
Aici nefirescul meu e firescul lor.

Iar cu gandul asta, as incheia totusi cu faptul ca alegerea mea de a vedea lumea intreaga ma face fericita si ma invata multe. Eu stiu ca ma voi intoarce acasa intr-o buna zi, cu altii, impreuna, sa facem bine unde-i rau.

Una bucata revelatie

Cand ajungi sa gasesti liniste si alinare in datul cu aspiratorul si stersul prafului, te loveste ca esti cam adult. Am pus un x in calendar.
Daca o fi in pas de progresie aritmetica treaba, ma paste, surpriza, un destin de bunica pasionata de curatenie.

Noi sa fim sanatosi pana atunci.

Despre de ce nu o să mă mărit şi nici copii n-o să am (2)

-Mitomanii sunt cei care mint mult?
-Întocmai, eu mint de rup.
-Dar mie mi-ai părut sinceră până acum.
-Haide, stai aici. Revin cu un album cu poze să îţi explic.

Bătrâna iese din sufrageria cu miros de naftalină. În casele vechi totul miroase a naftalină. Urăsc mirosul de naftalină. Ar trebui să mă strecor şi să plec de aici, am intrat în casa unei nebune, dar nu o să o fac. Vreau să aflu ce are de zis. Are o casă veche, dărăpănată puţin, cu o grădină plină de copaci bătrâni aşezată pe colţ, la intersecţia străzii Alexandru Roman cu strada Sfântul Ştefan.
,,Nu vreţi să cumpăraţi ceva?’’ mă întreabă. Eu mă apuc să stau de vorbă cu ea şi mă pofteşte apoi în casă, să îmi arate ce vinde. Şi eu intru ca şi cum ar fi ceva normal, cum intru la mine acasă. Trebuia să ajung la cursul de artă dar n-am vrut să plec, eram ca la muzeu.
Deasupra canapelei avea un Grigorescu. Iar candelabrul, covorul şi perdelele bătrânei trebuie să fi costat o pălărie de bani la vremea lor. Un televizor butucănos, de prin anii 90, stătea pornit, cu volumul dat la minim. Şi mai eram şi eu, aşezată pe o canapea prăfuită din piele, căutând probleme cu lumânarea.
Bătrâna se întoarce cu un album şi cu o ditamai cartea în braţe.
-Ia. Sunt scriitoare în timpul liber! Dar nu vrea nimeni să mi-l publice, am lucrat la el mult de tot, dar ţi-am zis, şi norocul meu are o limită. Îmi place să scriu în cafenele goale. Tot Centrul Vechi mă ştie.
Îmi pune cartea în braţe. Era scris de mână, până la ultima pagină. Pe prima pagină scria ,,Jurnalul unei proaste’’ şi dedesubt, ,,de Margareta Stănciulescu’’.